Atunci când oamenii te rănesc nu mai există cale de întoarcere către povestea acelor două persoane de dinaintea dezamăgirii. Se produce o ruptură ireparabilă, ca o prăpastie, în jurul căreia dai o vreme târcoale, în speranța că se va găsi o cale, un pod, peste care să poți trece în partea cealaltă. Te doare și ești furios și trist totodată că omul acela pe care l-ai pierdut nu mai are loc în sufletul tău și că nici tu nu mai ai loc în sufletul lui.
Privesc în jur, cu tristețe și cu teamă, cum oamenii se pierd unii pe alții. Se rănesc, se despart și-apoi se uită. Sau, și mai rău, nu se uită. Își spun cuvinte pe care nu le vor putea lua înapoi niciodată, oricât de mult le-ar regreta.
Privesc în trecutul meu, la oamenii care au rămas acolo, și mă gândesc pe câți i-am alungat chiar eu. Pe câți i-am rănit și câți m-au rănit. Câte prăpăstii de cuvinte am lăsat în urmă, peste care nu am sărit, ci în care m-am prăbușit dureros.
Nu am mai găsit niciodată drumul înapoi către ei, pentru că acest drum nu există. Nu te poți întoarce înapoi la omul de dinaintea dezamăgirii. Pentru că dezamăgirile schimbă oamenii și le schimbă și sentimentele.

Iustina Ţalea Dinulescu

Toamna trecută, mi-am comandat cartea „Ultima scrisoare de dragoste” odată cu „Cum iubesc bărbații” a Mihaelei Rădulescu, din simplul motiv că prima, adică această carte despre care vă povestesc acum, costa doar 10 lei. În timp ce cartea pe care o comandasem pentru că îmi doream foarte mult să o citesc mă dezamăgea, am împrumutat-o pe cealaltă unei prietene, recuperând-o abia vinerea asta. Având poftă să citesc și neavând ce, ieri m-am apucat de citit, iar astăzi a fost aproape singura mea hrană și ocupație.
Ultima scrisoare de dragoste este genul de carte căreia vrei să-i afli cât mai repede deznodământul, dar pe care, în același timp, nu-ți dorești să o termini de lecturat.

Uneori, te simți singur pentru că nu mai reușești să te regăsești în nici unul dintre oamenii care te înconjoară. Într-o bună zi, începi să-i vezi pe acei oameni pe care credeai că îi cunoști cu alți ochi, cu alte sentimente. Și nu îi mai recunoști. Și nu-ți dai seama dacă cel care s-a schimbat ești tu sau sunt ei, iar atunci te simți atât de singur și de nesigur.

De cele mai multe ori relațiile dintre oameni se sfârșesc brusc și poate că așa este mai bine. E ca atunci când rupi coaja de pe o rană. Curge sânge, ustură, apoi se vindecă, iar viața merge mai departe.

„Bărbatul care va conta cel mai mult în viaţa ta tocmai a trecut prin spatele tău. Ca să-l găseşti, va trebui să faci o călătorie lungă şi să întâlneşti şase persoane care te vor conduce la el…
Alice, în tine sunt două vieţi. Cea pe care o cunoşti şi o alta, care te aşteaptă de multă vreme.”

În ultima vreme am tot dat peste citate din cărțile acestui autor francez – Marc Levy, și fiecare dintre ele îmi transmitea ceva și mă făcea din ce în ce mai curioasă să-l descopăr, mai ales după ce Andreea, mi-a spus că e genul de scriitor care îmi va fi cu siguranță pe plac.

 Două suflete pot fi legate pentru totdeauna chiar dacă nu se văd, nu vorbesc sau nu se ating. Pentru că sufletul iubește sufletul.  

Iubesc armonia. Îmi place liniștea. Îmi place să povestesc cu oamenii despre lucruri frumoase, îmi place să spun și să aud lucruri frumoase, motiv pentru care răutatea și intriga îmi creează un dezechilibru, cu care mă obișnuiesc greu și la care răspund din instinct cu ironie, și-apoi cu indiferență. Nu rămân niciodată fără replică decât dacă eu aleg să tac, în loc să arunc înapoi cu piatra care mi-a fost aruncată.
Oamenii care trăiesc cu impresia că sunt un om rău sau prefăcut sunt oamenii cărora nu le-am permis să mă ia peste picior și cu care am considerat că nu am ce discuta. Nu e vorba de aroganță și nici de orgoliu. Este vorba despre liniștea mea interioară.

Cu timpul, oamenii și lucrurile din viața noastră capătă noi fețe și noi înțelesuri. Sau poate, cu timpul, chiar noi ne schimbăm și privim lucrurile și oamenii cu alți ochi.
Cu timpul, unii oameni se apropie, iar alții se despart, pentru că modul în care se văd nu mai este același sau faptele fiecăruia scot la iveală aspecte care nu mai pot fi tolerate.
Fiecare an care trece mă lasă cu tot mai puțini prieteni. Pe unii îi regret, pe alții mă bucur că îi las în urmă. Și totuși, fiecare prieten pe care îl pierd îmi lasă în suflet o dezamăgire de care nu mă pot vindeca și care îmi afectează serios încrederea în oameni, și uneori, în mine însămi.