Leandrul alb este uneori otrăvitor. Ca și dragostea unei mame…  

“Astrid Magnussen este o fetiţă de 12 ani care locuieşte în California cu mama ei, Ingrid, o poetă cu spiritul liber. Într-o zi, Ingrid se îndrăgosteşte de un bărbat care îi frânge inima şi îi distruge viaţa. Pentru a se răzbuna, Ingrid îl ucide cu otrava florii ei preferate: leandrul alb. Ea este trimisă la închisoare pe viaţă, iar Astrid începe peregrinările prin nenumărate orfelinate. Timp de aproape un deceniu, ea cunoaşte dragostea interzisă, religia, ameninţarea morţii, drogurile, foametea, şi sentimentul de a fi iubită. În toţi aceşti ani, ea ţine legătura cu mama ei prin scrisori. Şi, în timp ce Ingrid îi insuflă fiicei ei puterea de a supravieţui, Astrid îşi învaţă mama despre dragostea adevărată.”

Iată o poveste pe care nu o poți lăsa din mână. Povestea unei copile care devine femeie înainte de vreme din pricina greșelilor mamei sale. Un roman tulburător despre supraviețuire, despre lupta lui Astrid cu viața și cu popriile decizii. Mi s-a părut un personaj fascinant prin prisma trăirilor sale atât de intense. Întregul roman este povestit la persoana I, vocea fiind a lui Astrid, lucru care te face ușor să intri în pielea personajului și să simți că ești acolo, că faci parte din povestea ei.

Atunci când zâmbește, zâmbetul ei e ca un răsărit de soare.
Atunci când e tristă, e ca o fotografie alb negru. Fără culoare.
Atunci când e nerăbdătoare e încântătoare.
Atunci când iubește e ca o floare de primăvară – frumoasă, parfumată, gingașă.
Atunci când urăște e ca o furtună care mătură totul în calea ei.

Nu mai avea nicio expresie. Ochii îi erau goi, secați de lacrimi și fără viață în ei. Plânsese mult. Plânsese câteva nopți la rând, cu suspine și cu lacrimi mari, care i-au sărat obrajii, lăsând dâre de durere până sub bărbie.
Acum nu mai are lacrimi pe chip, căci s-au rostogolit toate și i s-au oprit în gât. Vocea îi e tremurândă și fără vlagă, iar zâmbetul ștrengar i-a dispărut. Nu și-l mai amintește nici ea și îi lipsește atât de mult…

Astăzi, după o zi atât de încărcată, a simțit nevoia să se privească în oglindă. Și-a privit pentru câteva minute goliciunea. Trupească și sufletească. Și-a îndepărtat cu grijă machiajul discret de azi dimineață și și-a dat jos și masca indiferenței. A așezat-o pe noptieră, cu gândul că mâine va trebui să o poarte din nou.

Regina Brett este autoarea cărților Be the Miracle: 50 Lessons for Making the Impossible Possible și God Never Blinks: 50 Lessons for Lifea€™s Little Detours. Ea a fost nominalizată de două ori, în 2008 și în 2009, la premiul Pulitzer pentru lecțiile scrise pentru The Plain Dealer Cleveland, cel mai mare ziar din Ohio.
În ziua când a împlinit 45 de ani a alcătuit o listă cu 45 de lecții de viață, trăite și învățate, ca femeie, ca om, ca mamă. Când a împlinit 50 a mai adăugat 5. Rezultatul este acesta:

1. Viaţa nu este dreaptă, însă tot este frumoasă.
2. Când ai îndoieli, fă doar un pas mic înainte.
3. Viaţa e prea scurtă pentru a pierde timpul urând pe cineva.
4. Nu te lua prea în serios. Nimeni altcineva nu o face.
5. Plăteşte-ţi facturile lunar.
6. Nu trebuie să ai ultimul cuvânt în fiecare ceartă. “Agree to disagree”.
7. Plângi alături de cineva. E mult mai sănătos decât să plângi singur.
8. Este în ordine să fii câteodată supărat pe Dumnezeu. El poate suporta.
9. Economiseşte pentru pensie încă de la primul salariu.
10. Când vine vorba de ciocolată, rezistenţa e zadarnică.

Haideți să vă povestesc un pic despre ultima carte pe care am citit-o – “De ce bărbații se însoară cu scorpii“, de Sherry Argov. Un titlu amuzant și interesant, care te-a făcut deja curioasă, nu-i așa?
Ei bine, așa cum spune autoarea încă din introducere, termenul de “scorpie” nu este folosit aici în sensul negativ, așa cum te-ai aștepta. Dimpotrivă. Scorpie, în viziunea lui Sherry, este acea femeie care știe ce vrea și obține ce vrea. E femeia puternică și independentă, care prețuiește propria persoană și care impune respectul pe care îl merită prin ținută și comportament.

Într-o zi, nu mai doare. Într-o dimineață oarecare, te trezești și a trecut. Amintirile nu îți mai spintecă sufletul. Îți umpli plămânii cu aer proaspăt și expiri cu putere, dorindu-ți să dai afară toată acea neliniște, care noaptea trecută parcă era încă acolo. Lacrimile au dispărut și ele pentru că le-ai plâns pe toate la vremea lor. Azi, după mult timp, îți simți sufletul ușor ca o păpădie. Nu știi de ce, cum și când s-a petrecut această “uitare”, dar liniștea pe care o simți e ca o binecuvântare.
Nu te mai doare să faci slalom printre amintiri frumoase și nu-ți mai e teamă nici să ți le amintești pe cele dureroase. E liniște. Sufletul tău nu mai suspină nici de dor, nici de singurătate.

Ziua în care nu te-ai mai simțit copilă, ci te-ai simțit femeie, a fost ziua în care iubirea și-a lăsat prima urmă în sufletul tău. Nu a fost ziua în care ai simțit primii fluturi în stomac și nici ziua în care ți-ai dăruit întâia oară trupul celui pe care l-ai considerat demn de acest dar. A fost ziua în care, pe neașteptate, ai rămas fără acel el. A fost ziua în care râsul tău nu a mai sunat a clinchet de clopoțel, căci a fost înlocuit de lacrimi care sunau a gol.