Dacă încerci cumva să mă înțelegi sau să-mi înțelegi reacțiile ori sentimentele, e clar că ai pornit pe un drum greșit. Eu sunt pe drumul ăsta de 25 de ani și habar n-am ce-i cu mine uneori. Încă mai ai timp să o iei la fugă, tu poți. Aș fugi și eu, dar… hm, sunt cam blocată aici, pe drumul ăsta, înțelegi?

Iustina Ţalea

Oamenii își dau cu părerea. Despre cum arăți, despre cum te îmbraci, despre cum și ce mănânci, despre cum gândești, despre ce simți, despre ce faci. Și îți spun adesea cât de mult ai greșit, cum ei ar fi făcut altfel, cum tu ai pierdut timpul aiurea în loc să fi făcut ceva util. Te judecă și îți judecă faptele chiar și-atunci când nu știu mai nimic despre tine. Cunosc un moment din viața ta și se simt liberi, ba chiar îndreptățiți să-și exprime dezaprobarea cu privire la nesăbuința ta.

Uneori, oamenii te îndepărtează și te uită. Nu mai merg pe același drum cu tine și nu-ți mai sunt alături nici fizic, nici sufletește.
Uneori, zâmbetele alungă lacrimile, alteori lacrimile alungă zâmbetele.
Uneori, te simți singur și pustiu, chiar dacă în realitate nu ești nici singur, nici pustiu.
Uneori, ești orb pentru că pur și simplu așa alegi să fii.
Uneori, adormi cu sufletul plângând de dor sau de gol și te trezești cu el, cu sufletul, tremurând de frigul unei iubiri care nu mai există sau care poate că nu a existat nicicând.

Am putea spune că “perfect” e un cuvânt în dicționar și atât. Și totuși, raportându-ne la acele momente în care chiar suntem fericiți, reușim cumva să-i dăm sens și valoare acestui cuvânt.

Perfect pentru mine înseamnă…

» momentul meu de liniște, de pace sufletească, de lipsă de gânduri de orice fel – sunt rare aceste momente în care pentru puțin timp nu te mai frământă niciun gând, iar tu ești împăcat cu tine însuți;

» clipele de tandrețe petrecute în doi – îmbrățișările tăcute, săruturile caste pe frunte, căldura și împlinirea, apropierea și înțelegerea necuvintelor;

» o plajă pustie, cu nisip fîn, pe care să mergi desculț, iar valurile să-ți sărute din când în când tălpile;

Iată-ne pășind în luna bucuriei! Cu inimile pline de nerăbdare am intrat deja în febra planurilor de Sărbători, bucurându-ne de fiecare dată ca niște copii pentru tot.
Decembrie este luna magică a fiecărui an, anotimpul veseliei și al copilăriei, momentul de trecere dintre un an și altul, este luna inimilor parcă mai blânde. 

Am probleme de încredere. Și pe cuvântul meu că habar n-am cum să mi le rezolv.
Mi-a fost tocată atât de mărunt încrederea în oameni încât mă îngrozește ideea de a cunoaște noi oameni, de a lega noi prietenii. Mă simt confortabil cu oamenii pe care îi știu de ani buni.
Eram o persoană sociabilă și legam cu ușurință prietenii. Mă destăinuiam primului venit care îmi inspira încredere și cu o incredibilă naivitate îi dezvăluiam toate punctele slabe cu care mă putea nimici. Și m-au nimicit. De atâtea ori încât acum sunt ca un arici, gata să se transforme într-un ghem de ace la prima atingere – fizică sau sufletească.

Te trezeşti dis-de-dimineaţă, te speli pe faţă, apoi îţi acorzi câteva minute ca să te dezmeticeşti. Arunci o privire fugară pe fereastră. Totul e gri. Copacii sunt la fel de goi precum îţi simţi şi tu sufletul în dimineaţa asta. Ieşi afară şi în ciuda ploii mărunte speri că soarele va ieşi din ascunzătoare şi te va dezmorţi şi pe tine. Te deplasezi dintr-un loc în altul ca un robot, butonat din umbră de raţiune. Dar inima nu mai simte nimic. Azi nu se bucură şi nu tresaltă. E amorţită acolo în colţul ei din stânga şi stă tăcută. Nici tu nu prea simţi nevoia să vorbeşti. Simţi că n-ai cu cine. Simţi că nu ţi-ar înţelege nimeni zbuciumul sufletesc. Aşa că taci. Şi dormi. Şi iar taci. Şi iar dormi. Ziua pare mult mai lungă decât de obicei, iar tu nu simţi nevoia să te mai dai jos din pat. Nu te mai bucură nimic, decât liniştea şi somnul. Iar oamenii nu observă că ceva nu e în regulă cu tine. Pare doar o zi proastă sau doar o oboseală cronică. Aşa că încerci să le vorbeşti, să le explici inexplicabilul, căci nici măcar tu însuţi nu înţelegi ce se întâmplă cu tine.