De ce pleacă oamenii? Sau de ce rămân? Uneori pleacă chiar și de unde le e bine, alteori rămân acolo unde nu mai e nimic pentru ei. Cine poate să înțeleagă sufletul sau alegerile lui? Nimeni. Nici măcar tu însuți nu-ți înțelegi de cele mai multe ori reacțiile, acțiunile, sentimentele, pierderile, deci cu atât mai puțin ajungi să le înțelegi pe ale altora.
Uneori facem alegeri atât de proaste, alteori suntem chiar noi victime ale alegerilor proaste făcute de alți oameni. Ce e drept și ce e nedrept? Cine mai poate cataloga? Trăim vremuri stranii, în care sentimentele se degradează rapid, în care oamenii renunță ușor la alți oameni, în care oamenii rănesc cu ușurință sufletele altor oameni, intenționat sau neintenționat, în care omul își pierde esența în lupta lui pentru succes sau în căutarea propriului sine.

 „Acum cîțiva ani, am restaurat împreună cu soțul meu un vechi han aflat pe pământurile unei plantații din Virginia. În vreme ce-i studiam trecutul, am dat peste o hartă pe care se afla desenat, chiar lângă casa noastră, un loc: Dealul negrilor. Neștiind povestea lui, istoricii s-au gîndit doar la semnificația numelui, care nu putea fi decît una tragică. Mi-am frămîntat mintea cu ea luni de zile. Pînă la urmă, am văzut cu ochii minții o scenă la fel de limpede precum un film. Am început să scriu, iar cuvintele zburau pe hîrtie. Am mers pe urmele unei fetițe albe inspaimintate, alergînd pe deal în spatele mamei innebunite… așa am început să scriu la Bucătăria sclavilor.” (Kathleen Grissom)

Sunt cărți pe care atunci când le citești, și-apoi când le termini de citit îți lasă un gol în stomac. Astfel de carte este și Bucătăria sclavilor. O poveste copleșitoare. Un roman care lasă urme.
În America anilor 1800, Lavinia, o fetiță orfană de numai 7 ani este adusă pe moșia Căpitanului chiar de către acesta și dusă la bucătărie, alături de sclavii negri. Chiar dacă ea nu este tratată la fel de rău ca aceștia pentru că este „albă”, este tot o sclavă. Călătoria Laviniei este una de căutare a propriului eu, un drum anevoios către sine, într-o lume crudă și superficială, o lume în care oamenii de culoare sunt tratați mai rău decât animalele și condamnați la o viață plină de umilințe și de sărăcie.

Astăzi m-am bucurat de puțină mămoșenie din partea scumpei mele Eva. E un copil extrem de activ și rareori am parte de momente din astea de tandrețuri din partea ei. Se joacă, merge de-a bușilea prin toată casa, vrea în brațe, vrea iarăși jos, vorbește pe limba ei, dar e cam scumpă la zâmbet. E fericită, nu ar avea cum să fie altfel la cât este de iubită, dar nu e genul de copil care să se gudure pe lângă tine. Preferă să zburde cât e ziua de lungă. Serios, câteodată mă rog să obosească mai repede ca să mai am și eu un pic de răgaz!
Dar astăzi s-a trezit, a făcut ochii mari și s-a târât până lângă mine. Și-a așezat capul pe pieptul meu și am stat așa îmbrățișate minute în șir. Apoi și-a ridicat căpuțul și cu ochii ei mari și curioși mi-a zâmbit cu gura până la urechi de am crezut că mă topesc în secunda doi. Îi râdea toată fața. Am început să-i vorbesc, i-am spus că o iubesc, i-am recitat iar și iar poezia „ma-ma/ta-ta”, ne-am îmbrățișat iar, am gâdilat-o, am giugiulit-o și am profitat din plin de mămoșenia ei. Nu mă săturam să o privesc și să o țin în brațe așa cuminte cum era. În acele clipe am uitat cât sunt de obosită și cât de puțin am dormit de câteva nopți încoace. Am uitat tot ce mă supăra de la o vreme. Inima mea plutea în iubirea mea pentru ea.

„Cărțile ne vorbesc… dar nu toată lumea știe să le asculte.” 

După „Un apartament la Paris” mi-am satisfăcut pofta de lectură tot cu o carte din Raftul Denisei, tot cu două planuri temporale, dar extrem de diferită. Aerul pe care îl respiri e o carte cu totul și cu totul deosebită prin prisma lumii pe care o zugrăvește. Iată despre ce e vorba:

„Când Virginia moşteneşte afacerea de familie, librăria Palinuro, printre vrafurile de manuscrise descoperă o serie de scrisori care îi dezvăluie istoria Carlotei Guillot şi povestea căutării disperate a unei cărţi. Aceasta a făcut parte din celebra bibliotecă particulară a unui sibarit din Barcelona napoleoniană şi e una interzisă. O călătorie halucinantă a cărţii prin Barcelona secolului al XIX-lea este prilejul pentru reconsti­tuirea unui amplu tablou al epocii, cu transformările spectaculoase prin care trece oraşul: dărâmarea zidurilor acestuia, urbanizarea şi apariţia celebrului bulevard Rambla.”

„Raftul Denisei” nu m-a dezamăgit nici de data aceasta. Am mai bifat o carte bună din această colecție și trebuie să vă povestesc despre ea.
Ce m-a determinat să iau cartea:
1. ideea de Paris
2. inspirată dintr-o poveste adevărată
3. două planuri temporale
4. copertă (mă cunoașteți doar! )

1. Nu o enerva. Asta e cea mai importantă și de asta e și primul loc. Nervii ei sunt deja întinși la maxim și orice scânteie poate produce o explozie. La propriu. Serios, nu enerva o mamă!
2. Nu o contrazice dacă nu ai argumente solide pentru că se ajunge din nou la punctul 1.
3. Când spune că nu mai poate, crede-o. Ea mai poate chiar și atunci când zice că nu mai poate, dar uneori chiar simte nevoia să ia o pauză. Când a devenit mamă a ieșit din zona ei de confort pentru totdeauna și responsabilitatea semnată pe viață devine din când în când extrem de copleșitoare.
4. Dacă o poți ajuta cu ceva, oricât de neînsemnat ar părea, nu ezita să o faci. Poate că nu cere întotdeauna ajutor, dar are nevoie de el destul de des.

Eva a adormit in sfarsit. Doar in momentele ei de somn mai am un pic de ragaz pentru mine sau pentru gandurile mele. Nu ma plang, a nu se intelege asta. Doar ca mi-e dor din cand in cand de mine, de cuvinte, de tacere, de…nu stiu nici eu prea bine. Cert e ca de multe ori simt nevoia sa scriu, dar nu-mi mai permite timpul, iar cand ea doarme, ca acum, am multe alte lucruri de facut. Concediul asta pentru cresterea copilului nu prea e concediu! :))

In noptile mele de nesomn ma gandesc la diverse aspecte ale vietii care ma framanta sau ma nemultumesc. Ultimul la care m-am gandit sunt…prietenii. Aia pe care nu ii mai am.