Să pleci. Să-ți pui toate visele într-un cufăr și să pleci cu el la drum. Asta simți, uneori, că e calea de urmat.
Să arunci tot acolo speranțele unui mâine mai blând și să pornești pe un drum nebatatorit, fără o țintă anume și fără nici o așteptare. Dacă ai putea ți-ai goli sufletul de tot, de orice urmă de sentiment urât care l-a întinat și care l-a făcut să plângă, ca să-l poți umple mai apoi cu lumină, cu căldură, cu pace.

Câte îndură săracul nostru suflet! Până într-o zi, când, simți într-un mod dureros că ai pleca în lumea largă, fără să dai cuiva vreo explicație. Atunci sufletul nu mai poate îndura nici măcar o mizerie, din partea nimănui. E obosit, mâhnit, rănit.

Oamenii care te aștepți să-ți fie alături în cele mai importante momente din viața ta, sunt adesea preocupați cu altceva. În aceste momente te simți inevitabil singur și uitat, chiar dacă în jurul tău roiesc o mulțime de alți oameni.
Clipele frumoase durează atât de puțin, însă amintirea lor rămâne atât de vie și de recentă chiar și la mulți ani distanță de când s-au întâmplat.
Iubirea nu e un sentiment care te limitează, ci e un sentiment care te înalță și care te face să crezi că totul are sens.
Atunci când totul se prăbușește în jurul tău agață-te de ultima speranță. Atunci când o pierzi și pe ea ești ca o barcă în mijlocul oceanului. E greu să mergi înainte fără nici o speranță.

Mi-era dor să mă trezesc dimineață târziu și să privesc în oglinda scăldată în soare un chip senin, cu ochi calzi și blânzi. Mă săturasem de acei ochi încercănați și obosiți, triști, lipsiți de viață și de chipul inexpresiv și rece care mă sfida de fiecare dată când mă așezam, lipsită de chef, în fața oglinzii.
Mi-era dor să râd, să râd zgomotos și colorat.
Mi-era dor să nu mai simt doruri inexplicabile, de nestins, doruri care mă sufocau, doruri care mă dureau, doruri care mă tulburau.
Mi-era dor să mă simt liberă, să nu mă mai supun niciunei reguli, să alerg, să dorm, să visez, să tac.
Mi-era dor cred din nou în ceva.

Cred că o dovadă de iubire e și faptul că ultima bucata care rămâne în farfurie e întotdeauna a mea.

Tu ești Acasă.

Read More

De câte ori ți-ai spus mâhnit, supărat, întristat, “De astăzi, nu o să mai…”, continuarea fiind, evident, un moment care ți-a șters zâmbetul de pe chip și bucuria din suflet, o clipă care ți-a ucis speranța și pofta de viață?
O să răspund tot eu la întrebare. De “n” ori. De atâtea ori ți-ai promis că nu vei mai lăsa pe nimeni să te rănească ori că nu te vei mai lăsa afectat de bârfele și răutățile celor din jur. De atâtea ori ți-ai promis ție însuți că vei zâmbi mai mult, că te vei bucura de fiecare zi care îți este dăruită, că nu te vei mai supăra din orice nimic, că nu vor mai conta decât oamenii foarte apropiați.
Și? Ai eșuat lamentabil în a-ți ține propriile promisiuni. Pentru că au trecut nu știu câte zile de când n-ai mai stat în liniște pe o bancă să privești cerul, pentru că ieri n-ai zâmbit, pentru că azi a trecut fără să faci nimic care să te bucure și pentru că mâine vei fi la fel de încruntat. 

Uneori, ca acum de exemplu, mă întreb care-i rostul?
De ce ne trezim urând diminețile de luni? De ce avem impresia că de vineri începem cu adevărat să trăim?
De ce cel mai adesea jobul e locul unde irosești cel mai mult timp din viața ta și asta pentru că ceea ce faci nu te reprezintă și nu te împlinește în nici un fel?
De ce așteptăm o zi anume ca să facem ceva anume și tânjim după acel ceva în fiecare zi, sfârșind prin a nu-l face niciodată?
De ce toată omenirea se învârte în jurul unor hârtii?
De ce oamenii țipă unii la alții și nu reușesc să se înțeleagă? De ce se urăsc? De ce se uită?

Tristețea e o stare de spirit, la fel ca fericirea. Dar de ce durează mai mult? De ce atunci când ești trist ai impresia că te scufunzi în acele ape negre de-o veșnicie și nu zărești nici un mal în jurul tău?!
Pentru că tristețea e ca noaptea. E mai scurtă decât ziua, dar pare de două ori mai lungă atunci când stai de veghe. Când ești trist parcurgi o noapte lungă, iar zorii zilei par mai departe ca niciodată.
Când ești trist nimic nu mai are culoare.

Iustina Ţalea Dinulescu