Trece timpul. Oh, dar cum trece timpul! Parcă nu mai sunt omul de ieri, de săptămâna trecută, de acum 5 ani. Nici în oglindă, nici în suflet. Timpul mi-a erodat şi chipul şi sufletul, aşa cum apa modelează piatra după ciocniri repetate. Tot ce am simţit, ce am trăit, ce m-a bucurat şi ce m-a durut şi-a pus amprenta pe care omul care sunt astăzi şi o va face în continuare cu omul care voi fi peste ani.

În ultima vreme am citit diverse cărți, dar niciuna dintre ele nu mi-a atras atenția suficient de mult încât să vorbesc despre ea și să o recomand și altora. De curând, mi-a picat în mână romanul „Cel care mă așteaptă”, roman de care știam de ceva vreme, dar pe care nu reușisem încă să îl citesc. Deci, iată-mă impresionată și marcată de poveste suficient de mult încât să simt nevoia să povestesc despre el și să îl recomand cu căldură.

În fața marilor tragedii, adevăratelor tragedii, ne dăm seama, cu spaimă, cât suntem de mărunți, de neputincioși.
Atunci când aceste tragedii li se întâmplă altor oameni, iar noi asistăm înspăimântați de pe margine la prăbușirea lumii cuiva, realizăm ce înseamnă, de fapt, viața. Un fir de ață! Chiar așa este. În fața morții suntem cu adevărat uimiți de cât de repede se poate rupe acest fir de ață, cum un „pe curând” sau „ne vedem mâine” spus în grabă, se transformă într-o secundă în „adio”.