Publicat pe

Ce încredințăm vântului, de Laura Imai Messina

„Într-o zi cineva a instalat o cabină telefonică în gradina casei sale, la poalele muntelui Kujira-yama, adică Muntele Balenei, în imediata apropiere a orașului Otsuchi, unul dintre locurile cele mai grav lovite de tsunami-ul din 11 martie 2011. În interiorul ei se află un telefon vechi, negru, care însă nu este conectat și care poartă glasurile în văzduh. Mii de persoane merg în pelerinaj la el în fiecare an.

Când un uragan violent lovește acea zonă, o femeie își riscă viața pentru a se asigura că grădina magica de pe Muntele Balenei nu va fi distrusă. Numele ei este Yui și pe data de 11 martie 2011, când marea a măturat coastele Japoniei, și-a pierdut mama și fiica în vârstă de trei ani. Până să afle din întâmplare, în timpul unei emisiuni la radio pe care o modera, de existența Telefonului Vântului, Yui nu mai avea nici o rațiune de a trăi. Dar călătoria spre Kujira-yama și întâlnirea cu Takeshi, medicul văduv a cărui fiică refuza să vorbească, și cu o întreagă galerie de ființe ale căror rani se vindecă au fost primii pași pe drumul regăsirii unui sens al vieții, reaprinderii speranței, redescoperirii iubirii.”

„Nefericirea poartă pe ea amprentele bucuriei. Înăuntrul nostru avem întipărite amprentele oamenilor care ne-au învățat să iubim, să fim atât fericiți, cât și nefericiți. Acei puțini oameni care ne explică cum să deosebim sentimentele, și cum să identificăm zonele hibride care ne fac să suferim, dar care ne fac totodată diferiți. Diferiți și speciali.”

Când vine vorba de romane bazate pe evenimente reale, ei bine, eu am o slăbiciune. Pe lângă faptul că intră în categoria asta, Ce încredințăm vântului are legătură cu Japonia, o altă slăbiciune de-a mea. Romanul urmărește doliul unei femei, Yui, care și-a pierdut atât mama, cât și pe fiica ei, în dezastrul natural din Japonia, provocat de cutremurul urmat de tsunami din martie 2011. Nu știu dacă vă mai amintiți exact, eu aveam câteva frânturi de amintiri despre asta, dar pentru o reîmprospătare a memoriei am căutat informații suplimentare despre subiect:
„La 11 martie 2011, a avut loc în Japonia un puternic seism de magnitudinea 9, cu epicentrul în regiunea Tohoku din Oceanul Pacific, în apropierea oraşului nipon Sendai, aflat pe coasta estică a ţării. Cutremurul – considerat ca fiind cel mai mare din istoria Japoniei – a fost urmat de un tsunami puternic. Catastrofa naturală a declanşat incendii, alunecări de teren şi un val seismic de circa 14 metri, care a măturat oraşe şi sate întregi pe întreaga coastă pacifică a regiunii Tohoku.” (Sursa)

Despre „Telefonul vântului”
Amplasat pe un deal cu iarbă cu vedere la Oceanul Pacific (ulterior purtând numele de Grădina Bel Gardia), o cabină telefonică din Otsuchi, Japonia permite oamenilor în viață să-și sune rudele moarte. Numit „telefonul vântului”, telefonul rotativ deconectat poziționat în interiorul unei cabine de sticlă permite apelanților să trimită mesaje verbale celor pe care i-au pierdut, pe care vântul le poartă mai departe.

Despre Telefonul vântului aude Yui pe cineva povestind la radio. Si curiozitatea sau, mai degrabă dorința de a se simți din nou vie, îi poartă pașii către acea cabină telefonică. Atunci când pierzi pe cineva drag ai nevoie să te prinzi cu putere de orice firicel de speranță, oricât de subțire ar fi. Si sunt drumuri care ne poartă pașii exact acolo unde trebuie să ajungem, iar unele pierderi apar tocmai pentru a ajunge acolo. Nu spune nimeni că drumul va fi ușor, dar orice ar fi nu trebuie să te oprești, trebuie să crezi că durerea, orice durere, e o formă de purificare, un test de rezistență care, pe parcurs, te face mai puternic.

„Oricât timp ar trece, amintirea celor pe care i-am iubit nu îmbătrânește. Numai noi îmbătrânim.”

Telefonul vântului este o metaforă. Exact la asta mă gândisem si eu cu mult înainte de a citi nota finală a autoarei. Este o metaforă pentru că deși practic sfidează logica si pare ceva lipsit de sens, pentru cei care trec printr-o pierdere e un fel de terapie. Oamenii merg acolo si vorbesc spre neant. Nu le răspunde nimeni, e adevărat, dar vorbind, scot din suflet durerea, absorb speranța. Încearcă să umple cu ea golul rămas.Yui regăsește în Bel Gardia o parte din ea pe care nu se gândea vreodată că o va mai putea recupera. Acea parte care era capabilă să simtă, să trăiască, să iubească. Uneori, durerea aduce oamenii împreună, îi unește într-un mod în care nimic altceva nu i-ar putea uni. Iar iubirea, știm cu toții, apare în cele mai neobișnuite, nebănuite si improbabile locuri de pe pământ. Si readuce speranța de fiecare dată. Negreșit.

„În locul acela de surghiun Yui descoperi că mai învățase ceva important, anume că e destul să nu vorbești deloc despre un om pentru a-l anula pe vecie. De asta merită să-ți amintești poveștile, să vorbești cu oamenii, să vorbești despre oameni. Să-i asculți pe oameni când vorbesc despre alți oameni. Să vorbești si cu morții, dacă e nevoie.”

Ce încredințăm vântului e o experiență. Nu știu cum altfel l-aș putea descrie. Nu a fost exact ce mă așteptam, nu e genul de carte pe care să nu o poți lăsa din mână. Dar cred că este exact genul de carte pe care o poți dărui cuiva care a suferit recent o pierdere importantă.

Romanul a apărut la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei si îl găsiți si la prietenii de la Libris.ro.

Rating Goodreads – 3/5*
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Un râu lung și luminos, de Liz Moore

„Două surori străbat aceleași străzi, deși viețile lor sunt cum nu se poate mai diferite. Apoi, una dintre ele dispare. Într-un cartier din Philadelphia zguduit de criza opiaceelor, două surori odinioară de nedespărțit se trezesc de părțile opuse ale baricadei. Una dintre ele, Kacey, trăiește pe străzi, dependența de droguri. Cealaltă, Mickey, străbate cartierul cu mașina de patrulă a poliției. Nu-și mai vorbesc, iar autoritățile nu cunosc nimic despre relația dintre ele, însă Mickey n-a încetat niciodată să-și facă griji pentru sora ei mai mică. Apoi, Kacey dispare brusc, iar întâmplarea coincide cu un bizar lanț de crime săvârșite în cartierul lui Mickey. Riscându-și slujba de polițistă și, poate, chiar și bunăstarea fiului ei de patru ani, Mickey devine periculos de obsedată de găsirea făptașului – și a surorii ei – înainte de a fi prea târziu. Alternând misterul din prezent cu povestea copilăriei și a adolescenței celor două surori, Liz Moore creează o operă care are darul să te țină tot timpul în suspans, dar și să te impresioneze. Un râu lung și luminos îmbină cea mai înaltă formă de ficțiune polițistă cu intimitatea emoțională a unei drame familiale de neuitat, oferind cititorilor o poveste deopotrivă antrenantă și sensibilă despre indestructibila legatură dintre familie și destin.„

„[…] în adicție timpul se scurge ca într-o spirală. Fiecare dimineață aduce cu sine posibilitatea schimbării, fiecare seară, rușinea eșecului. Singura țintă de peste zi devine căutarea unei doze. Fiecare doză e o parabolă, drogat-nedrogat-drogat: fiecare zi devine o serie de astfel de valuri; zilele, și mai apoi, lunile însele se măsoară în timpul însumat petrecut de utilizator în liniște sau în durere.”

Nu-mi mai amintesc dacă am mai citit vreo carte cu acest subiect, dar nu-mi este străin, căci am văzut documentare și filme despre dependența de substanțe halucinogene. Suntem dependenți de multe lucruri în viața de zi cu zi. Absolut fiecare dintre noi se luptă cu o dependență – inofensivă sau nu, însă dintre toate, dependența de droguri este de departe cea mai distructivă. Și, din nefericire, cele mai multe povești au un sfârșit tragic.

Mickey și Kacey provin dintr-o familie disfuncțională, cu un trecut marcat de dependența de opiacee. După ce mama lor moare din cauza unei supradoze, iar tatăl le părăsește, cele două fete rămân în grija bunicii materne. Gee, se străduiește cât poate, în condițiile date, să îngrijească și să întrețină doi copii mici de una singură, însă nu reușește să ofere acel cadru familial potrivit, o educație care să transforme fetele în două femei puternice. Au aripile frânte. Chiar dacă sunt atât de diferite una de cealaltă, chiar dacă alegerile pe care le fac în viață sunt diferite și le duc în locuri diferite, trecutul pe care îl au în comun și care le-a frânt planează asupra prezentului ca un nor imens, care nu lasă lumina să pătrundă.

Kacey a cunoscut dependența devreme, mult prea devreme. S-a născut cu ea, se poate spune că a fost destinul ei. Nu s-a putut împotrivi pentru că nu a avut opțiunea asta. Mai târziu, când ar fi putut deveni o alegere între bine și rău era deja prea târziu. S-a lăsat dusă de întuneric și s-a îndepărtat tot mai mult de sora ei, însă viața are modurile ei prin care intersectează viețile oamenilor chiar și atunci când a aceștia se împotrivesc.

Romanul alternează pe două planuri – Atunci și Acum – fragmente din copilăria si adolescența fetelor cu evenimentele din prezent. Atunci când am ales Un râu lung și luminos și i-am citit descrierea m-am așteptat la un roman polițist cu accente dramatice. De fapt, a fost exact invers – o dramă cu ușoare accente polițiste, deoarece acțiunea s-a învârtit foarte puțin în jurul poliției și a crimelor care declanșează lanțul de evenimente. Nucleul romanului este dependența de droguri si tot ceea ce derivă din ea – vieți distruse, generații pierdute, suferință fizică si psihică, handicap emoțional, nefericire, singurătate, vulnerabilitate, nesiguranță, moarte. E o carte puțin dură pe alocuri. Chiar dacă asiști ca simplu spectator nu e greu să-ți imaginezi ceea ce trece prin filtrul minții. Stilul de scriere e foarte cinematografic, poți simți pericolul care pândește după colț și durerea ascunsă printre rânduri. Personajele nu se încadrează în tiparul celor de care te poți „lipi”, dar cumva ajungi să te conectezi la un anumit nivel cu fiecare în parte și să nu le judeci alegerile. Poți rămâne imparțial pentru că în galeria asta de personaje suferința este cea care dă tonul. Suferința, pierderea, abandonul.

E o carte bună, care merită atenție. Este în curs de ecranizare, a apărut la editura Leda, în colecția Bazaar si o găsiți pe Libris.ro.

Rating Goodreads: 5/5*
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Artista henna, de Alka Joshi

„Lakshmi, o fată de șaptesprezece ani, scapă dintr-o căsnicie cumplită și învață să se descurce singură în coloratul Jaipur al anilor ‘50.
Ajunge o fenomenală artistă de tatuaje cu henna, căutată de toată lumea nu doar pentru desene, ci și pentru sfaturi și confesiuni. Deși poate păstra secretele aristocrației, știe că nu le poate dezvălui pe ale sale…
Pe măsură ce succesul ei crește, Lakshmi trebuie să fie atentă la invidia pe care o stârnește și la viața independentă pe care o duce. Mai ales că soțul părăsit e deja pe urmele ei și o găsește după mulți ani, având o aliată neașteptată: o soră mai mică, de existența căreia Lakshmi nu avea habar. Brusc, tot eșafodajul atent construit al vieții ei e în pericol să se prăbușească.”

Când am văzut la editura Nemira anunțul despre apariția acestei cărți am știut imediat că trebuie să o citesc și că e genul meu de poveste. Mi-era dor să mă întorc în India prin intermediul unei cărți. A trecut un an de la ultima călătorie (vezi Taina povestitoarei) și parcă așteptam cu sufletul la gură un nou roman care să-mi poarte gândurile departe.

Artista henna mi-a purtat pașii pe străzile prăfuite din Jaipur, Rajasthan, într-o Indie a contrastelor, sufocată de tradiții străvechi, unde vechiul și noul sunt într-o continuă luptă, unde educația și șansele la o viață independentă sunt limitate de cutume, caste și poziția în ierarhia sistemului acestora. Lakshmi e un personaj care dă glas atâtor alte femei precum ea, care nu au avut poate curajul, șansa, încrederea de a încălca regulile și de a lupta pentru independența lor, pentru posibilitatea de a alege cine vor să fie, unde și cu cine.

Pe când avea treisprezece ani, Lakshmi a fost căsătorită forțat și trimisă de acasă. Timp de doi ani a reușit să îndure bătăile repetate ale soțului său și a învațat în același timp de la cea care îi era soacră despre efectele tămăduitoare și terapeutice ale plantelor, cum să le combine și cum să prepare mixturi pentru diverse afecțiuni și situații. Acest dar primit pe neașteptate, împreună cu talentul de a tatua cu henna o ajută pe Lakshmi să-și construiască zi de zi, vreme de cinsprezece ani, viața independentă pe care și-o dorea, la care visa, pentru care lupta și muncea. În societatea de elită din Jaipur, Lakshmi avea o reputație excelentă, iar afacerea ei înflorea și dădea constant roade. Însă viața ei își schimbă destul de repede traiectoria după ce apar în peisaj Hari, soțul părăsit și Radha, sora mai mică de a cărei existență nu avea habar.

Ei bine, ceea ce urmează a fost pe alocuri oarecum ușor de intuit, relația dintre cele două surori fiind pe tot parcursul romanului tensionată datorită lucrurilor atât de diferite pe care și le dorea fiecare în parte și care afectau inevitabil viețile amândurora. Lakshmi își dorea să-i ofere Radhei șansa pe care ea nu a avut-o la cei treisprezece ani ai ei – aceea de a alege, de a avea un viitor mai bun din toate punctele de vedere. Radha, pe de altă parte, visa la familia pe care nu a avut-o niciodată. Nu își dorea ceea ce Lakshmi își dorea pentru ea și nu îi semăna decât prin faptul că amândouă erau la fel de încăpățânate. Această prăpastie care se creează între ele se adâncește tot mai mult atunci când Lakshmi este nevoită să-și privească întreaga viață năruindu-se din cauza alegerilor pe care le face Radha și care, o afectează direct și indirect și pe ea.

Sunt momente de-a lungul timpului când modul în care ne influențează viața oamenii care ne ies în cale este unul negativ. Sau, mai bine zis, așa percepem lucrurile la momentul când acestea se întâmplă și asta pentru că ne îndepărtăm puțin (sau mai mult) de ceea ce ne doream, așteptam sau credeam că merităm. Și-apoi vine acel moment când trebuie să reconsideri totul, să tragi linie, să pui punct și să o iei de la capăt, departe de tot ceea ce îți imaginai, e adevărat, dar în locul potrivit, privind apoi imaginea de ansamblu. Pentru că, am constatat din proprie experiență, fiecare lucru care ne rănește și care ne afectează la un anumit moment dat, prinde rădăcini în noi, din care mai târziu înflorește ceva bun și frumos. Fiecare „rău” are o parte bună. Întotdeauna. Chiar dacă, din păcate, uneori o vedem mult, mult mai târziu.

„Succesul era efemer – și nestatornic -, așa cum aflasem pe propria piele. Te schimba dinspre exterior, nu dinlăuntru. În adâncul ființei mele eram în continuare fata care visa la un destin mai măreț decât îmi era îngăduit. Chiar aveam nevoie de casă pentru a demonstra că am pricepere, talent, ambiție, intelingență?”

Artista henna este o poveste tare frumoasă. Nu una extraordinară, căci uneori am simțit că înaintez greu și că îmi pierd răbdarea cu ea, ci una care merită descoperită pentru lecția prețioasă de istorie pe care ți-o oferă și pentru sentimentul plăcut de recunoaștere pe care îl ai la final – acela că indiferent de locul unde ne naștem sau trăim în lumea asta, de timp, de tradițiile pe care le urmăm, de Dumnezeul în care credem sau de culoarea pe care o are pielea noastră, simțim la fel. Și ne dorim același lucru – să fim fericiți și împăcați cu alegerile noastre, chiar dacă fericirea înseamnă altceva pentru fiecare dintre noi.

Mi-a plăcut personajul Lakshmi pentru hotărârea și îndârjirea sa, pentru tenacitatea și energia ei, pentru talentul, implicarea și dăruirea cu care muncea. Poate că nu a făcut întotdeauna cele mai bune sau mai inspirate alegeri, dar cine face atunci când e subiectiv?!

Romanul face parte din colecția Damen tango a editurii Nemira și îl găsiți aici.

Rating Goodreads: 4/5*
Iustina Dinulescu

Publicat pe

Îndoiala, de Ashley Audrain

„Blythe Connor este hotărâtă să fie o mamă bună și iubitoare pentru fiica ei, Violet, o mamă așa cum ea nu a avut niciodată. Dar încă din primele luni, haotice și istovitoare, după ce o aduce pe lume, Blythe nu reușește să găsească acea legătură specială pe care visase să o aibă cu fiica ei. Cu timpul, ajunge să fie tot mai convinsă că e ceva în neregulă cu Violet. Sau să fie totul doar în mintea lui Blythe? Soțul ei, Fox, îi spune că exagerează. Și cu cât Fox îi respinge mai mult temerile, cu atât Blythe are îndoieli mai mari cu privire la luciditatea ei. Ani mai târziu, când devine mamă pentru a doua oară, Blythe cunoaște în sfârșit, alături de băiețelul ei, Sam, legătura profundă, unică dintre o mamă și copilul ei. Până și Violet pare să-l iubească pe frățiorul ei. Dar cand viața, așa cum au stiut-o până atunci, se schimbă iremediabil de la o clipă la alta, criza devastatoare o silește pe Blythe să înfrunte adevărul…”

„Inima unei mame se frânge într-o mie de feluri de-a lungul vieții.”

Maternitatea este un proces ireversibil. O parte din viața ta ești doar tu, X, cineva oarecare. După ce naști o altă ființă umană devii Mama pentru tot restul vieții tale. Și al lor. Din acel moment nimic nu va mai fi la fel, locul tău în lume nu va mai fi același. Pentru unele femei, maternitatea este o experiență divină. Pentru altele, nu. Și dacă e ceva ce învăț continuu de când sunt și eu o Mamă oarecare în mulțimea de Mame de toate felurile e că nu avem dreptul să ne judecăm una pe alta, indiferent de cum par lucrurile din afară. Niciodată. Fără excepție. Unele lucruri sunt ușor de condamnat privind de pe margine și îndrăznesc să spun că nicio experiență nu seamănă cu alta. Niciun copil nu seamănă cu altul.

„Așa e maternitatea – doar prezentul contează. Acum disperare, acum ușurare.”

Cum a fost cartea asta pentru mine… Doamne, cum a fost! Nu știu de unde să o apuc și cum să vorbesc despre ea. Despre tot ceea ce m-a făcut să simt. Pentru că uneori m-am regăsit în trăirile lui Blythe. Pentru că unele zile nu au fost, nu sunt ușoare, pentru că am avut și eu parte de momente când îmi doream să dispar din viața mea o oră, o zi, un an. Pentru că în zile ca alea simți că nu ai primit ceea ce așteptai sau poate că, nu e tocmai ceea ce îți doreai cu adevărat. Pentru că, de fapt, niciodată nu ești pregătit pentru această responsabilitate uriașă de a ține în viață o altă ființă umană complet dependenta de tine și de a rămâne tu însuți încercând să faci asta. Și pentru că, așa cum spuneam, nu mai există cale de a te întoarce înapoi.

Povestea lui Blythe e dramatică, iar suferința și întunericul par că se transmit din generație în generație, de la mamă la fiică. Un ciclu nesfârșit, etern. Lăsăm un pic din noi în fiecare dintre generațiile viitoare. Iar asta e emoționat și înfricoșător deopotrivă. Lumea lui Blythe se năruie puțin câte puțin după ce devine pentru prima oară mamă. Micuța Violet nu este copilul la care visează toate viitoarele mame, dar Blythe se străduiește din răsputeri să simtă pentru ea ceea ce crede că ar trebui să simtă o mamă. Printr-un joc crud al destinului, nici una dintre ele nu a apărut în viața celeilalte la momentul potrivit. Nu voi intra mai mult în amănunte. Despre o astfel de carte nu poți să povestești prea mult fără să spui prea mult. Dar o recomand cu căldură.

Îndoiala este o altfel de poveste despre maternitate. E un adevăr expus într-o lumină puternică, lipsit de nuanțe și de umbre. E brută, brutală. Și uneori o citești cu nod în gât pentru că asiști neputincios la drama unei familii care se destramă încetul cu încetul. Iar asta, ei bine, mi se pare întotdeauna greu de „privit”.

Romanul a apărut la editura Litera, în colecția Buzz Books. Îl găsiți, desigur, și pe Libris.ro.

Rating Goodreads: 4/5⭐
Iustina Dinulescu