Când stelele se întunecă, de Paula McLain

„Când stelele se întunecă este cea mai personală carte a scriitoarei americane Paula McLain. Victimă ea însăși a abuzurilor și a abandonului, autoarea deschide o ușă dintre cele mai intime și spune o poveste, ficțiune și realitate deopotrivă, despre întunericul din oameni și despre puterea unei femei de a lupta și de a se accepta cu tot trecutul ei însemnat cu mai multe drame.

În fata tragediei personale, Anna Hart, un detectiv specializat în dispariții de persoane, se întoarce la Mendocino, orașul de pe coasta nordică a Californiei unde a locuit până la optsprezece ani împreună cu ultima familie socială căreia i-a fost data în grijă. Devastată, epuizată și asaltată de pierderea cumplită pe care a suferit-o de curând, Anna se oferă să ajute discret poliția locală în rezolvarea unui caz. Cameron, fiica adolescentă a unei actrițe celebre, copil adoptat, la fel ca Anna, dispare peste noapte. Pe măsură ce se implică în anchetă, Anna descoperă că tot ceea ce a trăit ea însăși, dar mai ales rănile unei copilării marcate de abandon i-au dat o precizie în a-și urma instinctele și o înțelegere aproape dureroasă a căilor prin care trauma te poate face să cazi victimă, crezând că singura salvare e în mâinile celui care poate deveni ucigașul tău. Anna știe și ce chip ar avea acesta și pornește pe urmele lui.”

Când stelele se întunecă este romanul care mi-a ținut companie în fiecare seară, vreme de 2 săptămâni. Nu am reușit să îl citesc mai repede, oricât de mult mi-am dorit, căci somnul m-a răpus de fiecare dată. Este, de asemenea, prima mea întâlnire cu Paula McLain și, în mod cert, nu va fi singura. Mi-a plăcut mult stilul de scriere și mă bucur că m-am hotărât, în final, să-i acord o șansă. De vină a fost subiectul, care mi-a atras atenția din prima clipă – sumbru, apăsător, dramatic. S-a mulat cumva pe starea mea din momentul în care m-am gândit că vreau să-l parcurg și s-a mulat și acum, cu finalul, care a săpat adânc în fricile mele, cărora nu îndrăznesc niciodată să le dau drumul, ci le blochez în mintea mea, refuzând să le dau trecere liberă.

„Mă gândeam, chiar azi, la iertare. Știi, mulți oameni se-ncurcă, în legătură cu ce este, și-o leagă de vinovăție. Se simt rușinați pentru lucruri asupra cărora n-au avut nici un fel de control de la bun început. Eu nu cred că iertarea-i ceva pentru care trebuie să ne dăm și sufletul, doar-doar o s-o primim. E deja prezentă de jur împrejurul nostru, ca ploaia. Tot ce-avem de făcut e s-o acceptăm.”

Nu-mi amintesc ce credeam că voi găsi în acest roman. Nu-mi amintesc dacă m-am gândit vreo clipă că voi găsi atât de multă durere și pierdere în el. Sunt cărți pe care le alegi știind în mare ce o să găsești printre paginile lor. Apoi sunt cărți ca cea despre care vă povestesc, care te ating mai mult decât te așteptai. Pentru că suferința umană ferecată în ele e reală, tangibilă, te răscolește chiar dacă nu ai trăit niciodată ceea ce au trăit personajele lor. Tot îți vine să plângi pentru ele și să îți dorești să le alini cumva suferința, să schimbi lumea asta nebună în care trăim, dacă s-ar putea…

Când stelele se întunecă… oamenii fac rău. Incredibil de mult rău. Răpesc, violează minți și trupuri, pângăresc suflete, lasă cicatrici. Ucid. Tema principală a romanului este abuzul, în jurul căreia se dezvoltă alte teme mai mărunte, dar nu mai puțin importante. Anna Hart este genul de femeie care poate că ești chiar tu. O mamă, care încearcă să fie mamă, dar și detectiv, pentru că își iubește slujba. O mamă, o femeie, care e la fel de umană ca noi toți, că e imposibil să nu devii una și aceeași persoană cu ea pe parcursul lecturii.

Povestea începe cu un prolog ambiguu, pe care nu am reușit să-l descifrez decât la sfârșit, atunci când a simțit autoarea că este timpul. Iar atunci a fost cu atât mai dureros. Anna Hart știe prea bine gustul pierderii, al durerii, al vinovăției. Știe și gustul abandonului, dar asta e o poveste pentru altă dată. Atunci când viața ei ajunge la o cotitură dramatică, Anna se întoarce în orașelul Mendocino, în care a copilărit pentru ultima dată, încercând să fugă de prezent. Numai că în Mendocino se reîntâlnește cu trecutul și cu traumele lui, atunci când încep să dispară tinere în mod misterios. Prin prisma meseriei sale, detectivul Anna nu poate sta deoparte, mai ales că ultima victimă, Cameron, trezește în femeia Anna, traume și amintiri îngropate adânc. Cine poate înțelege mai bine un copil abandonat și abuzat dacă nu un alt om, fost copil abandonat și abuzat? Astfel, salvarea lui Cameron devine scopul vieții Annei. Pentru că, salvând-o pe Cameron, Anna speră să se salveze totodată pe ea însăși.

„Casa ta, mintea ta, poate fi oricât de mare e nevoie să fie. Zugrăvește-i camerele în culori vii. Lasă lumina să intre-n ele. […] Nu-i vorba de ce duci cu tine, ci de cum poți învăța să duci cu tine acel ceva. Inclusiv copilul din tine, Anna. Fă-i loc acelei fetițe. Găsește o metodă prin care s-o primești înăuntru.”

Totul este cu atât mai trist atunci când afli că unele cazuri de răpiri menționate în carte sunt de fapt reale, iar finalul lor nu e unul fericit. Câte sunt, de fapt? Termini de citit, dar gustul amar rămâne. Pentru că îți rămân atât de multe întrebări despre viață pe buze… De ce ne omorâm unii pe alții? De ce ne rănim? De ce sunt furați copiii? De ce omorâți? Cum poate cineva să facă asta? Cum poate cineva să violeze un copil? De ce pândește moartea la fiecare colț? Prea multe de ce-uri și nicio variantă corectă de răspuns.

Când stelele se întunecă nu e genul de carte pe care o citești dintr-o bucată. Te apasă în piept ca o piatră de moară. Dar e cartea pe care nu vrei să o ocolești. Tocmai pentru că te obligă să privești de pe margine niște monștri, să trăiești în continuare respirând același aer ca ei și te obligă să accepți că lumea pe care o împărțiți e un loc de-a dreptul înfricoșător, că nu trebuie să lași niciodată, sub nicio formă, garda jos. Pentru că azi, azi așa bine cum îl știi acum, mâine poate deveni un coșmar, din care poate o să te mai trezești cine știe când sau cum. Sau poate nu…

Romanul a apărut la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei. O găsiți desigur la prietenii de la Libris.ro. (apropo, ați văzut ce bine arată noua interfață? Și coletele!! 🥰)

Rating Goodreads – 4/5✨
Iustina Dinulescu

Zilele în care suntem bine

Eram la duș, ascultând și fredonând în gând versurile de la Easy on me a lui Adele, încercând să jupoi de pe mine micile momente neplăcute ale zilei când, dintr-o dată, mintea mi s-a limpezit și mi-am amintit ceva anume. Un ceva îngropat de multă vreme în memoria mea, care a țâșnit spontan la suprafață și care m-a lovit din plin în prea plinul din suflet.

Când eram mică, mama cânta la duș, în timp ce făcea baie. Fredona, murmura, iar uneori cânta chiar și mai tare. O auzeam din cameră. Era semn bun. Când cânta era semn bun că era bine, că era fericită (poate…). Când cânta ea la duș, eram bine cu toții. Erau cele mai bune zile. Cu timpul, însă, a cântat din ce în ce mai rar. Apoi, după altă bucată de timp, s-a oprit de tot din cântat. Iar eu mi-am dat seama abia în seara asta, după mulți, mulți ani, că ea a încetat să mai cânte în timp ce făcea baie. Că… poate nu a mai fost bine. Nu atât de bine încât să dea pe dinafară cântând pentru noi.

Am stat minute în șir și m-am gândit la ea, apoi m-am gândit la mine și iar la ea, la noi, la noi mamele, si-am simțit că mi se face stomacul covrig de frică. Astea suntem noi, mamele. În unele zile plângem la duș, iar lacrimile se confundă cu apa, pentru că nimeni nu le aude și nimeni nu le vede; ne ard doar pe noi. Dar zilele pe care și le amintesc copiii noștri sunt alea în care cântăm la duș, fredonat sau murmurat, ori cu voce tare; zilele în care suntem bine.

Mi-e frică să nu mă opresc, într-o bună zi, din cântat…

Iustina Dinulescu

Florile soarelui, de Martha Hall Kelly

„Când înflorește liliacul, bestsellerul vândut în milioane de exemplare al Marthei Hall Kelly, a prezentat-o cititorilor pe Caroline Ferriday. Acum, în Florile soarelui, Kelly spune povestea strămoașei lui Ferriday, Georgeanna Woolsey, o asistentă medicală unionistă din timpul Războiului Civil din Statele Unite, și a întâlnirilor care îi schimbă destinul.

Pentru Georgeanna „Georgey” Woolsey, lumea petrecerilor fastuoase și atitudinea simandicoasă a femeilor din societate nu înseamnă nimic. Așadar, atunci când războiul cuprinde națiunea, Georgey devine asistentă medicală și pornește într-o adevărată aventură alaturi de sora ei, Eliza, de la New York la Washington, D.C. și apoi la Gettysburg, fiind martorele ororilor de neconceput ale sclaviei, pe măsură ce se implică în efortul de război. În Sud, Jemma este sclavă pe plantația Peeler din Maryland, unde locuiește împreună cu mama și tatăl ei. Sora ei, Patience, este sclavă pe plantația de alaturi și amândouă trăiesc cu frica lui LeBaron, un supraveghetor abuziv care le urmărește fiecare mișcare. Când apar primii soldați unioniști, Jemma este vândută de stăpâna cea crudă a plantației, Anne-May, dar întrevede o șansă de a scăpa de sclavie – cu prețul abandonării familiei pe care o iubește.

Inspirată din fapte reale, Florile soarelui oferă o privire vie și detaliată asupra experienței războiului civil, de la viața barbară și inumană a sclavilor de pe plantații la New Yorkul devastat de război și la ororile petrecute pe câmpul de luptă. Este o poveste despre curajul femeilor captive într-o țară în prag de dezastru, care se luptă pentru o viață mai bună și mai echitabilă pentru toți, indiferent de rasă sau origine socială.”

Am așteptat cu multă nerăbdare să citesc ultimul volum din seria #Liliac Girls. Dar chestia cu seriile e următoarea – de regulă, primul volum îți setează așteptările undeva foarte sus, iar cele care vin după, aproape întotdeauna sunt sub aceste așteptări. Asta nu le face neapărat mai slabe, dar…știți voi la ce mă refer.

Când înflorește liliacul rămâne unul dintre romanele mele de suflet, unul de referință atunci când mă gândesc la titluri despre al Doilea Război Mondial. Acesta este urmat de Trandafirii pierduți. Florile soarelui, care încheie seria, ne poartă pașii și mai devreme în istorie și are ca personaj central o altă strămoașa a lui Caroline Ferriday, protagonista din primul roman. Cele trei romane se pot citi fără dificultăți și separat sau în orice ordine cronologică se dorește. Singurul lucru pe care îl au în comun toate trei este câte o femeie din familia Woolsey, care la vremea ei a lăsat o urmă în istoria locului sau a lumii prin faptele și acțiunile ei. Femeile Woolsey au crezut în libertate, în dreptate, în puterea femeilor și au acționat în consecință. Martha Hall Kelly a făcut o impresionantă muncă de documentare și a adus în atenția lumii niște oameni simpli, dar extraordinari prin ceea ce au lăsat ca moștenire istorică.

Și în acest roman, narațiunea curge prin ochii a trei personaje feminine – Georgeanna (Georgey) Woolsey, Jemma și Anne-May. Nu puteau fi mai diferite, destinele lor nu puteau fi mai diferite și totuși, printr-un joc ciudat al vieții, ele se întâlnesc într-un punct, iar de acolo lucrurile se schimbă pentru fiecare în parte.

Georgey nu e genul de femeie impresionabilă cu lucruri materiale. Face parte dintr-o familie numeroasă, nu neapărat înstărită, dar bine văzută, care s-a remarcat de-a lungul timpului într-un fel sau altul. Georgey, mama și surorile sale sunt aboliționiste. Încă de la început aflăm poziția familiei Woolsey în acest sens, atunci când la un târg de sclavi, femeile asistă la despărțirea unei mame de copiii ei, care sunt vânduți la acel târg, scenă care este descrisă exact așa cum s-a întâmplat în realitate (autoarea menționează asta în nota finală). Ele lasă o carte de vizită femeii în speranța că într-o zi vor putea să vină în ajutorul unui alt om care se găsește într-o situație disperată. Nu era ușor să reușești să ajuți un sclav. Între timp, Georgey se implică în efortul de război și reușește să ajungă chiar în prima linie, ca asistentă medicală, de unde vede viața pe muchie de cuțit și firea umană în cele mai nefericite și mizerabile momente ale sale.

Jemma este o fată de culoare, o sclavă, care trăiește de când se știe pe plantația Peeler, în Maryland. Jemma nu a cunoscut lumea din afară, libertatea, dar visează să o facă. Spre deosebire de alți sclavi, care sunt împăcați cu soarta lor și resemnați cu gândul că vor muri în lanțuri, tânăra speră. Iar speranța, acest sentiment care mută munții din loc, îi poartă pașii Jemmei din ce în ce mai departe de lanțuri și din ce în ce mai aproape de persoana care va deveni – o femeie liberă, care are păreri, care și le exprimă cu voce tare. Care are o voce. Ăsta e un lucru extraordinar. Dar drumul Jemmei – sclava lui Anne-May care era biciuită până la sânge pentru orice nimic și care era trimisă imediat înapoi la muncă după ce încasa bătaia, fata care a văzut prea mulți oameni dragi murind – către Jemma Strong, femeia de culoare care și-a depășit condiția și care a luptat cu toată ființa pentru libertatea ei, este dureros de lung, de greu. O s-o țin minte pe Jemma. O să mă gândesc la ea din când în când.

Anne-May este un personaj fictiv, dar reprezintă portretul tuturor stăpânilor de sclavi – incredibil de nemiloasă, lipsită de empatie, de bunătate, de rațiune. Nu pot uita scena în care îi toarnă oțet pe răni Jemmei. Nu o pot ierta pentru ușurința cu care își ștergea biciul de sânge, apoi o ruga pe Gemma să-i scrie în blestematul ăla de caiet sau să-i aranjeze părul. Nu-mi mai amintesc ultimul personaj care mi-a trezit o antipatie atât de mare, dar Anne-May sigur a reordonat topul lor. Femeia asta era nefericită, căsătorită de familie cu un bărbat pentru care nu simțea nimic și cu care nu rezona din niciun punct de vedere, provenind ea însăși dintr-o familie dezbinată, cu o mamă care nu i-a fost un exemplu prea bun, ea își varsă toată frustrarea pe oamenii din jur, în special pe sclavii de pe plantația pe care o primește moștenire de la mătușa ei. Dar cruzimea ei nu poate fi justificată de nicio circumstanță. Nu. Ce le făcea ea oamenilor care munceau pentru ea nu poate fi iertat.

Lectura romanului a fost greoaie. Mult mai plictisitoare pe alocuri decât mă așteptam, dar foarte foarte bogată în detalii despre viața de zi cu zi pe plantație și despre bătăliile de pe front. Părțile astea mi-au plăcut cel mai mult, dar deseori, recunosc, am înaintat greu. Autoarea are darul narațiunii, știe cum să te păstreze prins în poveste, ce să-ti dea și când, ca să rămâi acolo.

Florile soarelui – un roman despre schimbare, prietenie și libertate. Un roman care te face să privești cu alți ochi libertatea – a ta. Un roman despre un război care nu face cinste omenirii, așa cum niciun război nu face. Un roman despre oameni – și buni, și răi. Un roman despre viață și moarte.

Romanul a apărut la editura Litera, în colecția Blue Moon. Îl găsiți pe Libris.ro atât pe el, cât și pe celelalte volume din serie.
Rating Goodreads – 4/5*

Iustina Dinulescu