Adio, New Orleans, de Ruta Sepetys

„Suntem în New Orleans, în 1950. Josie Moraine, o adolescentă de 17 ani, fiica unei prostituate și aflată neoficial sub tutela unei matroane de bordel, se simte sufocată de intrigile interlopilor din cartierul cu reputație îndoielnică în care a crescut. Începe să creadă că merită mai mult de la viață, de exemplu să ajungă la un colegiu de elită și să nu se mai întoarcă niciodată în New Orleans. Însă, în orașul în care banii murdari se obțin ușor, visul de a-și depăși condiția nu se lasă la fel de ușor de îndeplinit. Orice evadare pe cont propriu înseamnă desprinderea din tentaculele răului, care parcă se înmulțesc și se strâng, cu cât mai mult ea încearcă să scape de ele. Minciuni, furturi, depravare, escrocherii, crime conduc la alte minciuni, alte compromisuri, alte pierderi – o avalanșă în care visul evadării pare tot mai îndepărtat. Josie învață pe pielea ei că destinul ni-l croim, fiecare, prin deciziile proprii. Și, într-o ultimă răsturnare de situație, i se va dovedi adevărat ceea ce a tot citit prin cărți, că norocul e întotdeauna de partea celor curajoși.”

„Deciziile pe care le luăm ne croiesc destinul.”

Adio, New Orleans este un roman al căutării propriului eu, al descoperirii identității, al construirii unui destin. Se îndepărtează destul de mult de tiparul cu care ne-a obișnuit Ruta Sepetys în celelalte două romane traduse la noi – Printre tonuri cenușii și O mare de lacrimi. Este un roman cald și plăcut, dar nu se ridică la nivelul celorlalte. Nu a fost desăvârșit, dar l-am citit cu plăcere și m-am atașat într-o oarecare măsură de personajele sale. Am dat ultima pagină cu un soi de nostalgie și de dorință de mai mult. O mai fi simțit și altcineva lipsa unui Epilog sau ceva asemănător?!

Povestea o are ca eroină pe Josie, fata unei prostituate, care are totuși aspirații și visuri mărețe. Crescută într-un mediu decadent și alunecos, de o mamă care se vindea prea ușor și căreia nu-i păsa câtuși de puțin de fiica sa, Josie era diferită. Își dorea să meargă la colegiu, își câștiga existența pentru a se întreține muncind într-o librărie și făcând menajul în bordelul în care lucra mama sa.

„Pe lângă fredonat, cititul era singurul lucru care mă făcea să uit de mama, de Quater, și îmi permitea să experimentez viața din afara New Orleansului. Mă cufundam cu drag în cărți. Viețile personajelor erau cu mult mai interesante decât bătăile inimii mele singuratice.”

În New Orleans-ul anilor 50, perioada în care este plasată acțiunea romanului, locuitorii acestuia traversau niște vremuri destul de tulburi. Cei bogați făceau regulile și aveau acces la orice, mafia și criminalitatea erau în floare, la fel și bordelurile și prostituția. Pentru o fată ca Josie ar fi fost poate mai simplu să urmeze același drum pe care a pășit Louise, mama sa. Norocul ei însă a fost că i-au ieșit în cale oameni care, deși se învârteau în același mediu au îndemnat-o spre altă cale, au făcut-o să creadă în ea însăși și să-și dorească mai mult – de la ea și de la viață.

„Uneori, o pornim la drum gandindu-ne că vom ajunge într-un anume loc, ca să o sfârșim în cu totul altul.”

Mi-a plăcut mult de Willie, matroana bordelului, care deși era deseori arțăgoasă și avea o limbă ascuțită a fost ca o mamă pentru Josie, pentru că a făcut pentru această fată mai mult decât a făcut propria ei mamă – i-a oferit protecție, siguranță și o pereche de aripi cu care să zboare departe. Mi-a plăcut și de bătrânul Cokie, șoferul, pentru sfaturile întotdeauna potrivite și pentru că i-a fost un aliat de nădejde lui Jo și, în sfârșit, mi-a plăcut de Patrick, pentru că a fost cel mai bun prieten pe care îl poate avea o fată. Au fost niste personaje pe care le-am îndrăgit din toată inima, iar aici i-am recunoscut negreșit stilul Rutei – personajele ei transmit multă emoție și îți ajung inevitabil la suflet. Poveștile lor de viață te ating într-un fel sau altul.

„Să vă spui eu ceva dă oamenii ăștia bogați din Uptown, a zis Cokie. Au tot ce se poate cumpăra cu bani, conturile lor din bancă sunt grase, da’ nu sunt fericiți. Și știți dă ce? Au sufletele goale. Și banii nu pot îndrepta asta, nu, dom’le. Prietenul meu Bix a fost sărac. Doamne, trebuia să sufle în trompeta aia zece ore pe zi, doar ca să puna ceva pe fundul farfuriei. Și a murit sărac. L-ai văzut, Jo, cu farfuria aia pă piept. Da’ omul ăla nu avea sufletul gol.”

Ceea ce declanșează șirul de evenimente din carte este moartea suspectă a unui bărbat bogat și celebru. Cu asta, cred eu, autoarea a vrut să condimenteze puțin acțiunea, dandu-i câteva nuanțe de thriller, dar de fapt exact ăsta e minusul romanului. Modul în care este abordată investigația morții acestui personaj, indiciile presărate ici și colo, câteva elemente care parcă nu s-au potrivit și unele care au rămas în aer. Nu, Ruta trebuie să rămână la ficțiunea istorică. La asta se pricepe cel mai bine!

Adio, New Orleans are așa, un aer boem. Toate străduțele acelea înguste și pline de pericole, casele și balcoanele din Cartierul francez (Quater), sărbătorile și festivalurile stradale, notele de jazz care răzbat de peste tot, cluburile de noapte, poveștile de boudoir din spatele ușilor închise creează o atmosferă care te vrăjește. Ești acolo, alături de personajele tale, vezi, auzi și simți totul, iar asta se datorează documentării autoarei, care a reușit să redea atât de bine atmosfera acelor vremuri și spiritul acelui oraș.

Romanul a apărut la editura Epica și îl găsiți la Libris.

Rating Goodreads: 4/5*

Iustina Dinulescu

Lasă un răspuns