Al şaptelea copil, de Erik Valeur

al-saptelea-copil_1_fullsize

„La orfelinatul Kongslund, lucrurile nu sunt atât de minunate pe cât par. Iar cei care îl conduc știu prea bine că există informații care nu ar trebui să iasă la lumină. Ajunși la maturitate, șapte orfani primesc niște misterioase scrisori anonime, care le stârnesc curiozitatea și atenția, căci toți încep să-și dea seama că ceea ce li s-a făcut este impardonabil. Și, de parcă ar fi blestemați, toți au luat asupra lor o grea vină. Marie, unul dintre cei șapte copii, a urmărit evoluția și viețile foștilor prieteni din orfelinat pe parcursul mai multor ani și decenii. Acum, la maturitate, îi adună pe toți laolaltă. Dar vrea oare cu adevărat ca lor să li se facă în sfârșit dreptate? Sau își dorește mai degrabă răzbunare? „

Încep prin a mulţumi librăriei mele preferate, Libris, pentru ocazia de a citi acest thriller interesant. A fost fără doar şi poate o lectura unică, în sensul cât se poate de complicat al cuvântului.

Iată de ce spun asta. M-a atras din prima subiectul, m-a atras coperta şi locul în care se petrece toată acţiunea – Danemarca (pe aceasta nu o explorasem deloc până acum prin intermediul lecturii). DAR, marele ei dar este că e o lectură extrem de greu de parcurs. Da, este o carte stufoasă şi greoaie. Descrierile sunt extrem de amănunţite, iar uneori devin enervante din cauza asta, se fac paranteze mari, astfel că uneori eşti băgat complet în ceaţă cu privire la personajul despre care e vorba şi la linia temporală. Acţiunea se desfăşoară destul de lent în primele două părţi ale romanului, iar în ultima parte precipitandu-se rapid. Un alt aspect care m-a tot enervat până am început să-l ignor este folosirea întregului nume pentru fiecare personaj în parte.  Trecând însă peste toate aceste minusuri (din punctul meu de vedere)  povestea în sine este interesantă. Fiecare detaliu e o piesă din puzzle, fiecare personaj are rolul său bine definit, unele personaje secundare devenind chiar personaje-cheie ale întregii poveşti.

Marie este genul acela de personaj principal care îţi creează o oarecare stare de confuzie. E greu să empatizezi cu ea, te ţine la distanţă pe tine, ca cititor, lucru care mi se pare fascinant. De fapt, cred că este singurul roman citit de mine în care efectiv nu m-am putut lipi sufleteşte de nici un personaj. Toate sunt reci, distante şi ciudate.

Pentru iubitorii genului, Al şaptelea copil sigur se va dovedi o poveste captivantă, cu un final neaşteptat.

Câteva fragmente:

 „Sufletul nu este, așa cum cred unii, o masă compactă-o mică minge strălucitoare, undeva între inimă și ficat-și nu este nici o cavitate care umple cu viață corpul celor vii și care dispare iute prin degetele morților, pentru a asigura viață veșnică a spiritului; nu, sufletul este un prag îngust pe care oameni care cred în el își mențin echilibrul în așteptarea consolării. Dacă fac un pas greșit, nu găsesc niciun sprijin și de atunci înainte văd numai întunericul acolo unde odată, era ideea unei lumini îndepărtate.”

„Niciunul dintre ei nu a înțeles vreodată cu adevărat natura fricii noastre. Abandonul nu are nimic de-a face cu ceea ce este lăsat în urmă. Abandonul este locul în care te duci.”

„Iartă, uită și dispari în adâncul sufletului tău. Acest sfat vechi de când lumea fusese o ușurare incredibilă pentru mine.”

„De fiecare dată când un om stă singur în întuneric și plânge pentru un alt om, se întâmplă o minune-și ea ne oferă libertatea.”

„Cei mai mulți oameni își poartă amintirile cu ei pe durata întregii vieți, bine împachetate și depozitate la cele mai mici niveluri ale conștiintei, până când, la un moment dat, aceste amintiri apar în mod surprinzător și produc fraze și imagini confuze.”

„Fiecare dintre noi, copiii din Camera elefanților, astăzi este la fel de singur cum eram și atunci. Poate că în fiecare dintre noi există teama de a ne lega de alți oameni. Cred că este valabil pentru mulți copii adoptați.”

„Gândește-te, adulții nu sunt decât copii care au învățat să își ascundă sinele în spatele unor rochii drăguțe și chipuri inocente. În realitate, oamenii reacționează mai copilăros, odată cu vârstă, dar ei sunt și mai periculoși, violenți și imprevizibili.”

„De ce rănile care ți se provoacă devreme în viață nu se vindecă niciodată complet?”

„La unele întrebări mai bine să nu primești niciun răspuns, dacă trebuie să plătești cu prietenia.”

„Pentru cei ca noi, fiecare ființă umană pe care o întâlnim în viața noastră este câte un mic elefant albastru. Prin urmare, nu putem urî pe nimeni, nu putem condamna pe nimeni, nu putem refuza pe nimeni, pentru că, probabil, la un moment dat s-au aflat chiar aici, chiar lângă noi, vorbindu-ne în întuneric. Nimeni nu ne poate lua vreodată înapoi acest sentiment.”

Lasă un răspuns