Aleea cu licurici, de Kristin Hannah

aleea_cu_licurici-front

„În vara agitată a anului 1974, Kate Mularkey pare că s-a împăcat cu faptul că viața nu are să-i ofere nimic special. Dar, spre uimirea sa, „cea mai grozavă fată din lume” se mută pe strada ei și vrea să-i fie prietenă. Tully Hart pare să aibă totul: frumusețe, inteligență, ambiție. La prima vedere, cele două fete sunt cât se poate de diferite: Kate, condamnată să fie veșnic o ființă obișnuită, cu o familie iubitoare care o umilește în permanență; Tully, plină de strălucire și mister, dar cu un secret care o distruge. Ele fac un pact pentru a fi cele mai bune prietene pe vecie, iar până la sfârșitul verii devin de nedespărțit. Timp de treizeci de ani, Tully și Kate se sprijină una pe alta, trecând printr-o mulțime de evenimente și stări care le pun la încercare prietenia: gelozie, furie, durere, resentimente. Și cred că au supraviețuit tuturor încercărilor vieții până când un singur act de trădare le va despărți… și le va supune curajul și prietenia la testul final.” 

Aleea cu licurici este acel gen de carte care rupe bucăți din tine și le pune la loc, care îți taie în carne vie și îți lasă sufletul descoperit și fragil, care te pune față în față cu viața, într-un mod dureros de realist și de simplu. Deși în prima parte poate părea că urmează să citești o poveste ușurică și relaxantă, deznodământul se va dovedi a fi copleșitor. Pentru oricine. Această carte este impresionantă prin tot amalgamul de sentimente pe care te obligă să le simți, prin mesajul ei puternic și prin personajele sale atât de bine conturate.

Publicată inițial în anul 2008, tradusă pentru prima dată în anul 2010 în România și reeditată anul acesta de editura Litera, Aleea cu licurici nu a devenit peste noapte un bestseller de care să vorbească toată lumea. Dintr-un motiv cât se poate de superficial, probabil că nu aș fi citit niciodată prima ediție a acestui roman (chiar pe aceea am citit-o totuși!) dacă nu aș fi fost asigurată de o bună prietenă că este o poveste foarte frumoasă și că merită citită. Coperta lucioasă cu imaginea blurata și ștearsă nu m-ar fi determinat în vecii vecilor să pun mâna pe ea și să-i citesc synopsisul. Dar de această dată am făcut abstracție de copertă și da, chiar am descoperit o comoară acolo, înăuntru!

Fetele de pe Aleea cu licurici sunt două adolescente cât se poate de diferite, însă într-o zi ele devin „cele mai bune prietene pentru totdeauna”. Și rămân prietene vreme de mai bine de treizeci de ani. Cu bune, cu rele prietenia lor învinge aproape totul. Ah… din motive personale, pentru mine acest subiect este unul extrem de sensibil. La capitolul prietenie nu am fost niciodată atât de norocoasă, de aceea prietenia dintre Tully și Katie m-a impresionat atât de mult. Toată viața mea am tânjit după o astfel de prietenie. Acea prietenie în care ajungi să cunoști atât de bine un om fără ca el să deschidă gura să-ți spună că are nevoie de tine, acea prietenie în care doi oameni diferiți ajung să se completeze atât de bine încât cei din jur nu mai știu unde se termină unul și unde începe celălalt, aacea prietenie în care știi că indiferent ce s-ar întâmpla două brațe te așteaptă mereu deschise pentru a te vindeca.

Tully a fost ca un uragan. Viața ei nu fost una ușoară și a fost clădită pe trauma provocată de respingerea mamei sale. Copil fiind singurul său țel a fost să-i fie pe plac mamei sale, însă aceasta o părăsea și o alunga mereu. Adolescenta de mai târziu ajunsese să o urască, însă în sufletul său s-a dat mereu aceeași luptă veche. Tot parcursul vieții lui Tully a fost clădit pe această luptă. Visul său de a ajunge în vârf, ambițiile sale, voința de neclintit… toate au fost rodul acelei respingeri. Au trecut zecile de ani, Tully și-a îndeplinit visul măreț, țintind mereu tot mai sus și având un succes mult mai mare decât își imaginase sau sperase vreodată. Dar nu a reușit să fie pe deplin fericită. Golul acela din sufletul ei nu a fost niciodată umplut, însă prietenia lui Katie a fost pansamentul rănii sale profunde. Katie a fost ancora ei, țărmul, omul care a cunoscut-o cel mai bine și care a știut întotdeauna ce să-i spună. Katie cunoștea omul, nu vedeta, știa chipul, nu masca.

Katie, pe de altă parte, a fost crescută într-o familie iubitoare, care însă o făcea deseori să se simtă inferioară. În ziua în care Katie a devenit prietena lui Tully sau invers, viețile amândurora s-au schimbat pentru totdeauna. Au devenit suflete pereche. Ani la rândul Katie s-a raportat la Tully și a făcut alegeri în funcție de aceasta. Apoi, viețile lor au mers pe drumuri diferite. Katie a ales familia, maternitatea și a devenit o mamă casnică, aruncându-și visurile într-un sertar al propriei ființe, în timp ce Tully a ales cariera. Cu toate astea, legătura dintre cele două nu s-a destrămat, în ciuda distanțelor și a vieților lor extrem de diferite. Și-au fost mereu alături atunci când viața le-a pus la încercare. În cele mai importante momente ale vieților lor, singurele care contează cu adevărat, s-au sprijinit reciproc. Au trecut prin multe împreună și au depășit multe obstacole, însă unul anume a fost cel mai greu de trecut. Atunci când te simți trădat de cel mai bun prieten, chiar și treizeci de ani de prietenie se pot arunca într-un colț al minții pentru o perioadă. Însă nu se pot șterge cu buretele. Niciodată. Amintirile rămân acolo veșnic și nu poți merge mai departe cu adevărat.

Tully a fost deseori egoistă în ceea ce o privește pe Katie. De fapt, în raport cu oricine era Tully și atât, ca și cum ea ar fi fost soarele în jurul căreia se învârteau toate planetele. Acțiunile ei au rănit-o deseori pe Katie, iar orgoliul său încă și mai mult. Katie a fost cea care își cerea mereu scuze, chiar dacă nu era vinovată și tot ea întindea steagul alb al păcii către încăpățânata de Tully. Dar, așa cum spuneam, cu bune și rele, prietenia lor a fost una deosebită, sinceră, autentică. Căci în prietenie, ca și în iubire, unul din doi întotdeauna iubește mai mult. Așadar, unul din doi întotdeauna suferă mai mult sau este mai vulnerabil și mai ușor de rănit.

Tully și Katie au fost două personaje foarte bine puse în valoare, iar aici meritul îi revine în totalitate autoarei. Și de această dată, ca și în Privighetoarea, Kristin Hannah a creat două personaje feminine memorabile, extrem de diferite una de cealaltă, dar potrivite puse una lângă alta.

 Aleea cu licurici a fost povestea care m-a făcut să plâng cu suspine spre final, așa cum nu-mi amintesc să mai fi plâns la altă carte până acum și au mai fost câteva la care am lăcrimat nițel. Nu m-am putut opri până la final nici din citit, nici din plâns. M-a frânt cartea asta. M-a făcut bucăți. M-a durut. A avut acest impact neînchipuit și neașteptat asupra mea. Mai mult decât despre prietenia dintre două femei, Aleea cu licurici a fost o poveste despre mame și fiice și legătura dificilă, dar complexă dintre ele, despre alegeri în viață, despre visuri și ambiția cu care îți croiești drumul către ele, despre prețul succesului, despre familie și iubirea adevărată așa cum este ea-necondiționată.
Nu pot să spun mai mult despre final pentru că nu vreau să dezvălui de ce este atât de devastator. Vreau să o descoperiți singuri. Cu personajele în sine poți să te identifici sau nu, însă poveștile lor sunt adevărate lecții de viață. Este imposibil să nu te atingă în vreun fel, imposibil să nu te emoționeze profund. Vă promit!

Cartea o găsiți aici sau aici. Nu mai stați nici o secundă pe gânduri dacă să-i dați sau nu o șansă. Merită din plin!!

Fragmente:

„Tully era ca mătasea roșie-bomboana cu măr, în vreme ce Kate sugera bumbac, bej.”

„Ea obișnuia să considere că succesul este ca aurul, după care merită să scormonesti prin noroi și că dragostea o va aștepta întotdeauna ori de câte ori va avea ea chef. Nu-și imagina de ce gândise astfel ținând seama de mediul în care crescuse. Ar fi trebuit să-și dea seama mai devreme că există foarte puțină dragoste pe lume. Dacă succesul este ca aurul și zace pe fundul râului, iubirea este comparabilă cu un diamant îngropat la sute de metri sub pământ, greu de recunoscut în forma naturală.”

„Tully știa foarte bine cum să facă abstracție de incoveniente. Aproape toată viața reușise să strângă amintirile neplăcute sau dezamăgirile și să le depoziteze într-un unghi îndepărtat al minții, într-un loc întunecat, de unde nu puteau ieși la iveală.”

„Știi… Marah, viața e plină de…compromisuri. Poți analiza la un moment dat ce ți-a oferit viața sau te poți concentra asupra a ceea ce ai fi vrut să primești. Alegerea pe care o vei face va condiționa în final genul de femeie care vei deveni.”

„Tocmai asta este lucrul cel mai amuzant când îți scrii povestea vieții. Începi prin a încerca să-ți amintești datele, orele și numele. Ai impresia că relatezi întâmplările din viața ta, că atunci când vei vrea să-ți amintești de ele vei reține doar succesele și eșecurile, cursul vieții din tinerețe și la vârsta maturității, dar asta nu este totul. Dragostea. Familia. Râsul. Doar atât se întipărește în memorie după ce se spune și se face totul. O mare parte din viață am crezut ca n-am făcut de-ajuns sau că n-am avut aspirații prea mari. Sper că mi se poate ierta prostia. Eram tânără. Aș vrea că fiii mei să știe cât sunt de mândră de ei și de mine. Am avut tot ce ne-a trebuit, voi, tata și eu. În ceea ce mă privește, mi s-a oferit tot ce mi-am dorit vreodată.
Dragoste.
Asta ne amintim.”

 

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Fata cu palton albastru, de Monica Hesse

"Amsterdam, 1943. Hanneke procură și livrează mărfuri de pe piața neagră,le ascunde părinților îngrijorați adevărata natură a ocupației sale și-n...

Închide