Anotimpurile sufletului (II)

 

Mi-e primăvară.
Așa mi-e câteodată. În sufletul meu răsar ghiocei și mărgăritare care sparg pojghița de gheață care s-a format. Cerul e senin, soarele mângâie blând, iar păsările mă încântă cu glasul lor gingaș.
Narcisele și lalele frumos parfumate îmi colorează viața, iar ploile călduțe mă curăță de toată murdăria, durerea și urâțenia lumii.
Așa mi-e primăvara. Cu un soi de optimism și de încredere în mine renasc după fiecare iarnă care se așterne în sufletul meu. Și e cald, e bine, e soare, e culoare, e parfum plăcut. E simplitate.
Mi-e primăvară.

Mi-e vară.
Așa mi-e câteodată. În sufletul meu dogorește căldura și pofta de viață. Cerul meu e mai tot timpul senin, iar soarele îmi dăruiește viață și lumină. Și mi-e sufletul ca o mare imensă, liniștită, cu pescăruși curioși, dar pașnici, cu multe comori în adâncuri și cu bărci prietenoase care plutesc liniștit acolo, pe marea sufletului meu.
Așa mi-e vara. Cu picioarele desculțe pășesc prin iarba umedă de rouă a fiecărei dimineți și sunt fericită. Cum să nu fi fericit când ți se oferă șansa de a vedea în fiecare zi soarele?
Mi-e vară.

Mi-e toamnă.
Așa mi-e câteodată. Covorul colorat care se așterne la picioarele mele îmi dă o stare de bine, de liniște.
Sufletul meu se pierde în detalii, printre cuvinte, printre oameni și printre amintiri.
Nu mă sperie gri-ul de afară, ci mă sperie gri-ul care „colorează” sufletele altor oameni.
Ai crede că toamna soarele mă evită, dar nu e așa. Eu i-am furat câteva raze vara care a trecut și le-am ascuns în suflet. Poate s-a supărat pe mine și pentru o perioadă nu mă mai vrea. Dar eu, cu razele lui voi încălzi și alți oameni cărora le este frig sau teamă.
Așa mi-e toamna. Ca un cântec pe care mulți îl aud, dar puțin îl simt, îl înțeleg.
Mi-e toamnă.

Mi-e iarnă.
Așa mi-e câteodată. Sufletul mi-e paralizat de gerul care a înghețat inimile oamenilor. Albul nesfârșit îmi arde ochii și goliciunea copacilor mă doare. Doar în casă mai trosnesc câteva lemne în foc și degajă căldura după care tânjește bietul meu suflet.
Parcă totul e fără culoare, fără gust, fără miros. Și totul rămâne la voia imaginației. Trebuie să cotrobăi prin amintirea celorlalte anotimpuri ca să găsesc culorile potrivite, dorite.
Iarna soarele a rămas tot supărat și s-a întors la vara lui iubită. Pe mine m-a lăsat cu lumina fadă, lipsită de viață.
Liniștea iernii mă neliniștește pentru că după fiecare liniște profundă urmează un vacarm.
Așa mi-e iarna. Sufletul e trist, deznădăjduit, înghețat. Îi lipsește soarele…
Mi-e iarnă.

Într-un dans al anotimpurilor, sufletul meu îmbrățișează când iarna, când vara. Apoi își regăsește echilibrul la pieptul tinerei primăveri sau al bătrânei toamne.

© Iustina Ţalea

Video: http://www.youtube.com/watch?v=knD4mu6DWpQ

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

1 Comment

  1. Superb tot ceea ce ai scris aici !

Lasă un răspuns