Arhitectul parizian, de Charles Belfoure

arhitectul

„Paris, 1942. Tânărul și talentatul arhitect Lucien Bernard acceptă o comandă care îi poate aduce o mare sumă de bani, dar care riscă să-l trimită la moarte. Misiunea lui este să proiecteze o ascunzătoare pentru un evreu bogat, un spațiu atât de puțin vizibil, încât nici chiar cel mai hotărât ofițer german să nu-l găsească. Lucien are mare nevoie de bani, iar posibilitatea de a-i păcăli pe naziștii care au ocupat Parisul, orașul său iubit, este o provocare căreia nu-i poate rezista. Dar, atunci când o familie de evrei dintr-una dintre ascunzătorile sale sfârșește tragic, problema creării acestora devine o chestiune personală.
Arhitectul parizian ne invită să reflectăm la ceea ce ne datorăm unii altora și la cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a face ceea ce e corect.”

Da, m-am întors la subiectul meu preferat: Al doilea Război Mondial. S-au scris și s-au povestit atât de multe despre el și totuși fiecare carte, fiecare poveste, fiecare experiență e la fel de autentică si de dureroasă ca precendenta. Fiecare carte despre război se axează pe câte un aspect: unele au la bază viața și moartea din lagărele naziste, unele tratează subiectul experimentelor grotești și inumane din acele lagăre, unele creionează  viața din gulagurile rusești, iar altele înfățișează Franța sub Ocupație. Eram familiarizată oarecum cu  imaginea unei Franțe înfrânte și inrobite de naziști din Privighetoarea, însă  cu Arhitectul parizian am acum o imagine mult mai amplă a acestui tablou. O imagine sinistră, așa cum numai o poveste ruptă din al Doilea Razboi Mondial poate fi…

În Franța anului 1942 oamenii s-au întors împotriva oamenilor. Nemții nu i-au instigat la ură doar impotriva evreilor. Prin manipulare și teroare, spre amuzamentul ofițerilor Gestapo, francezii au început să se urască și să se denunțe între ei. Nimeni nu mai avea încredere în nimeni, fiecare se gândea doar la propriul stomac, propriul interes, propria viață. Nemții nu i-au sărăcit doar fizic, ci și sufletește. Dar în mulțimea aceasta de oameni dezbrăcați de umanitate s-au găsit însă câțiva care și-au riscat viața pentru semenii lor. Unii din bunătate, unii în numele credinței, iar alții pentru bani.

„Cu toții priveau în altă parte. Nu voiau să asiste la nenorocirea oamenilor din stradă. Era tipic pentru purtarea francezilor în timpul Ocupației: cu toții închideau ochii. Important era să nu fie ei arestați.” 

 „Ocupația, nu instigase doar la ură împotrivă evreilor, ci scosese la iveală toată mizeria umană. Greutățile și privațiunile stimulau egoismul, învrăjbind comunități, vecini, ba chiar și prieteni. Oamenii erau în stare să-și scoată ochii pentru o bucată de unt.” 

Lucien era genul de om oportunist. Și cum viața nu îi oferise prea multe șanse de a se face remarcat în materie de arhitectură, în momentul în care i se oferă o sumă considerabilă de bani și șansa de a deveni un nume cunoscut în arhitectura Franței în schimbul proiectării unei ascunzători pentru un evreu extrem de bogat nu stă prea mult pe gânduri. El acceptă provocarea  doar pentru bani inițial. Puțin îi păsa de evrei și de viața acestora. După ce ascunzatoarea proiectată de el se dovedește atât de ingenioasă și de invizibilă pentru ochiul nemților, Lucien mai primește astfel de comenzi și de fiecare dată își spune că va fi ultima dată, temandu-se din ce în ce mai mult pentru viața lui. Într-o zi însă, printr-o serie de împrejurări el este de față în momentul în care doi evrei ascunși într-una din ascunzatorile lui mor. Pe lângă vina care îl copleșește, ceva se schimbă ireversibil în sufletul lui Lucien. Creearea de noi ascunzători devine din acel moment un scop în viața lui, refuzând să mai ia bani pentru ele. Și iată schimbarea, triumful binelui asupra raului. Până la sfârșitul poveștii Lucien e un om cu totul și cu totul schimbat datorită oamenilor pe care îi întâlnește și pe care… îi iubește.

Mi-a plăcut mult. Mi-a plăcut povestea, personajele, legăturile dintre ele. Replicile personajelor mi s-au părut foarte inspirate și trecerea de la un personaj la altul s-a făcut într-un mod interesant. În Arhitectul parizian am trăit intens totul. Am simțit frica, panica, durerea fizică și lupta interioară dintre bine și rău, dorința de supraviețuire. Am simțit revolta,  neputința și frustrarea.

Într-o lume măcinată de război, o lume în care Gestapoul tortura și omora oameni nevinovați pentru nimic, doar pentru a-și demonstra puterea, unii oameni au găsit în ei forța și curajul de a lupta și pentru alții în afară de ei înșiși, indiferent de motivația pe care au avut-o. Arhitectul parizian are o mare încărcătură emoțională. Este o poveste despre compasiune și demnitate umană, despre curaj, speranță și schimbare, despre simțul datoriei.

Schimbarea lui Lucien te face să crezi că avem cu toții o șansă să devenim cele mai bune versiuni ale noastre. Relația lui cu Bette, întărește ideea că atunci când apare în viața noastră adevărata iubire lumea devine un loc mai frumos chiar și în vreme de război, că ea, iubirea, ne salvează. Caracterul lui Herzog demonstrează încă o dată că aparențele înșală și că indiferent de culoarea uniformei ești sau ar trebui să fii înainte de toate OM.

Trebuie să citiți cartea asta. Fie că sunteți sau nu pasionați de ficțiunea istorică. Povestea de față merită aflată! Trebuie să știm cu toții ce s-a întâmplat atunci…

O găsiți aici și aici.

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Cei care merită să moară, de Peter Swanson

"Într-un zbor de noapte de la Londra la Boston, Ted Severson o întâlnește pe fascinanta Lily Kintner. La un pahar,...

Închide