Ultimul zbor, de Julie Clark

„Două femei.
Două zboruri.
O ultima șansă de a dispărea.

Claire Cook are o viață perfectă. Măritată cu un urmaș al unei dinastii politice, locuiește într-o vilă somptuoasă din Manhattan și are o suită personală aflată mereu la dispoziția sa.
În spatele ușilor închise însă, lucrurile stau complet diferit. Soțul ei perfect are de fapt un temperament violent și își pune oamenii să-i supravegheze lui Claire fiecare mișcare.
Dar ce nu știe el este că soția sa pune la cale de luni întregi un plan de evadare. Ajunsă la aeroport, Claire o întâlnește întâmplător pe Eva, o femeie a carei situație pare la fel de îngrozitoare ca a ei.
Împreună, iau în ultima clipă o decizie majoră, hotărând să facă schimb de bilete și de identități.
Dar atunci când avionul în care ar fi trebuit să se afle Claire se prăbușește și vestea despre moartea ei e pe cale să apară peste tot în mass-media, aceasta își dă seama că de-acum va trai viață celeilalte femei și, odată cu ea, va trebui să-și asume și secretele pe care Eva s-a luptat atât de mult să le țină ascunse.

Care erau șansele să-mi aleg în aceeași lună două cărți care au ca subiect prăbușirea unui avion, una scrisă de Lucy Clarke, iar cealaltă scrisă de Julie Clark? Am sesizat ironia și m-am amuzat de una singură abia după ce mi-au ajuns și le-am pus una lângă alta. 🤭

Deși au avut același punct de plecare, ca să zic așa, poveștile sunt foarte diferite și m-am bucurat ca a fost așa, că am ales inspirat. Ultimul zbor îți provoacă imaginația. Îți dă posibilitatea să explorezi răspunsul la întrebarea „Cum ar fi să trăiesc o altă viață?”. Pentru că personajele din carte asta fac, un schimb de vieți, care pare a fi soluția potrivită în contextul dat pentru fiecare dintre ele. Dar intervine hazardul. Pentru că rareori planurile ies întocmai cum le creezi în mintea ta.

Claire și Eva au două vieți complet diferite. Prima, soție de politician, cu o viață perfectă din afară, dar care în spatele ușilor închise era abuzată verbal și fizic, dominată și controlată de soțul său. A doua, o femeie singuratică, trăind o viață pe muchie de cuțit, prinsă într-o rețea a traficanților de droguri. Ambele își doresc cu disperare să plece de unde sunt și să trăiască o altă viață, să trăiască cu adevărat. Întâmplarea face ca soțul lui Claire să-i schimbe programul în ultimul moment, iar aceasta să fie nevoită să-și schimbe planurile din mers și să accepte ce îi oferă Eva fără să mai stea pe gânduri. Claire își planificase de multă vreme evadarea. Eva profită de disperarea lui Claire și spunându-i prima minciună care îi vine în minte, o convinge să facă schimb de bilete, de identități, de vieți.

„Ceea ce am învățat în viață e că, pentru a ierta cu adevărat, mai întâi trebuie să moară ceva. Așteptările tale; sau circumstanțele. Poate inima ta. Și asta poate fi dureros. Însă este o eliberare incredibilă, în același timp.”

Nici de această dată lucrurile nu merg așa cum își imaginează cele două femei, pentru că avionul la bordul căruia trebuia să fie Claire se prăbușește, deci femeia e din nou nevoită să-si schimbe planurile din mers. În această nouă ecuație nu are decât o singură variantă – să ia într-adevăr locul Evei până iese din atenția publicului știrea „morții” ei. Evident că viața de care Eva voia neapărat să scape nu fusese deloc simplă sau ușoară, nici măcar pe aproape de ce îi spusese lui Claire în baia aeroportului, iar de aici începe adevărata aventură, pe care vă invit să o descoperiți și voi. ☺️

Mi-a plăcut cum au fost abordate cele două teme ale romanului – abuzul și traficul de droguri. Cât de mult le schimbă pe persoanele prinse în mijlocul lor, cât de mult le schimbă viețile, dar mai ales cât de greu este să ieși din aceste relații toxice. Și Claire și Eva ajunseseră să se teamă pentru viețile lor. Și pe bună dreptate. Chiar erau în pericol, pentru că erau controlate de oameni periculoși, de lângă care nu puteau pleca pur și simplu, spunând „Adio”. Ambele ajunseseră în situațiile în care erau trecând de la o decizie greșită la altă decizie greșită, alături de oameni nepotriviți. Să nu vă grăbiți să le judecați. Pentru că toți, fără excepție, am făcut o mulțime de alegeri greșite pe parcursul vieții, doar că unele sunt mai periculoase ca altele. Și nu afli asta decât când e prea târziu. Și-atunci ești disperat să găsești o scăpare.

V-am făcut curioși și cu asta?
Dacă da, o găsiți tot pe Libris.ro. La editura Trei. În colecția Fiction Connection. Pam pam. 😌

Rating Goodreads – 4/5 ✈️
Iustina Dinulescu

Infern in paradis, de Lucy Clarke

„Unele vacanțe nu se întâmplă așa cum plănuiești. Unele bilete dus-întors, se transformă în călătorii doar dus. Și nu pentru că vrei, ci pentru că nu mai poți să te întorci. Unele avioane nu mai ajung la destinație, ci se prăbușesc undeva în neant. În cazul de față, în mijlocul oceanului Pacific, pe o insulă pustie. 
Când vacanța ta de vis se transformă într-un naufragiu, ce alegi? Moartea poate fi o alegere ispititoare, dar ce te motivează să lupți pentru supraviețuire? 

Infern în paradis.
Povestea a două surori. Una dintre ele alege să nu urce în avion. Cealaltă este una dintre zecile de victime. O singură alegere care schimbă două destine. Însă iubirea dintre surori este indestructibilă și legătura nu se prăbușește nici măcar după dispariție.
Chiar și peste ani, Erin încă își caută sora pierdută. Dar o vă mai găsi în viață?”

Pleci în vacanța plănuită pentru a-ți vindeca rănile, dar avionul tău se prăbușește pe o insulă pustie care nici măcar nu are un nume pentru că e una dintre sutele de insulițe ale arhipelagului Fiji, care e sălbatică și nelocuită. E scenariul perfect pentru un film bun, dar e scenariul perfect și pentru o carte excelentă, vă asigur. Chiar dacă s-au mai făcut filme de genul și s-au mai scris cărți asemănătoare. Povestea asta vă va cuceri negreșit.

Lori trebuia să plece în vacanță în Fiji împreună cu sora ei, Erin, dar în seara dinaintea plecării au o ceartă aprinsă și un schimb de replici dureroase. Așa că Erin nu mai apare la îmbarcare a doua zi, iar Lori pleacă singură. Avionul se prăbușește, iar din cei 9 pasageri supraviețuiesc doar 5. Lori, pilotul, alți doi bărbați și un bebeluș de 4 luni. Pe o insulă sălbatică și neprimitoare, în mijlocul Pacificului de Sud. Doi ani mai târziu, este găsit pilotul avionului. Trăind sub o altă identitate în Fiji. Susținând că este singurul supraviețuitor. Dar ceva nu se leagă în povestea lui, iar Erin pornește din nou o investigație pe cont propriu și odată cu ea, pornim și noi în căutarea răspunsurilor.
De ce s-a prăbușit avionul? De ce nu a fost găsit timp de doi ani? Ce s-a întâmplat cu ceilalți pasageri? Cum a scăpat doar pilotul de pe insulă?
Multe, multe întrebări apar pe tot parcursul romanului și la toate primim răspunsurile treptat. E atât de bine construită intriga și desfășurarea acțiunii, atât de frumos se îmbină prezentul lui Erin cu trecutul lui Lori, încât citești tinandu-ti respirația, dorindu-ti să afli odată ce s-a întâmplat acolo.

Povestea e impresionantă prin conexiunile pe care le țese între oameni, prin dinamica relațiilor dintre ei, prin tiparele umane ușor de recunoscut.
Nu știu de ce mă fascinează cărțile care au ca subiect o catastrofă, precum un accident aviatic, mai mult decât orice alt accident sau tragedie. Poate pentru că mi se pare că acestea împing omul către limitele sale incredibile. Pentru că sunt sigură că atunci când ne-am urcat într-un avion am avut cu toții un purice mic de teamă în suflet că nu mai ajungem la destinație. Și poate că te-ai dus și mai departe de atât cu gândul și te-ai întrebat ce-ai face dacă te-ai prăbuși pe o insulă pustie și ai supraviețui accidentului. Eu m-am gândit. Dar niciodată nu am putut cuprinde cu mintea scenariul. De aceea când găsesc câte o carte sau câte un film cu scenariul ăsta le aleg și mă pierd în ele. Trăiesc experiența prin personajele fictive.

Erin și Lori mi-au rămas în suflet. M-au învățat o lecție, dacă mai era ceva de învățat, căci e ceva ce știm cu toții. Anume că de multe ori, vorbele pe care le spunem sub imperiul furiei nu reflectă cu adevărat sentimentele noastre. Că le spunem doar ca să rănim cu bună știință și pe care întotdeauna, dar întotdeauna le regretăm atunci când furia trece. Tocmai de aceea e important să ne alegem cu grijă cuvintele, pentru că uneori, din păcate, vor fi ultimele pe care i le spunem cuiva. Ultimele pe care le vor auzi de la noi. Ultimele cu care vor pleca. Iar regretele de apoi sunt cele mai amare.
Legăturile de familie sunt fragile și sunt cele mai puternice. Sunt vulnerabile. Familia nu ți-o alegi, dar e lângă tine sau aproape de tine toată viața ta. E atât de important ce ne spunem unii altora. E atât de important și ce nu ne spunem la timp sau nu ne spunem deloc. Ne rănim atât de ușor. Ne pierdem atât de repede…

„Atunci când lumea ți se clatină sub picioare, ai da orice să mai trăiești un moment asemănător. Să te întorci în sânul familiei. Cel mai important lucru.”

Nu pot să povestesc mai mult din carte ca să nu stric plăcerea de a o descoperi singuri. E o poveste foarte foarte frumoasă despre legăturile de familie, despre legăturile dintre oameni, despre oameni. Despre supraviețuire.

Lucy Clarke e o autoare nouă pentru mine, deși Infern în paradis se pare că este al nouălea roman pe care îl scrie. Și îl scrie bine de tot. Mă bucur că editura Bookzone a ales să o traducă și nu pot decât să sper și la alte titluri ale ei.

Dacă vreți să vă convingeți cât de bună e cartea asta, o găsiți pe Libris.ro.

Rating Goodreads – 5/5 ✈️
Iustina Dinulescu

Femei pe rug, de Kiran Millwood Hargrave

„Iarna anului 1617, Finnmak, Norvegia. O furtună teribilă se iscă pe mare în jurul îndepărtatei insule norvegiene Vardo. O tânără femeie, Maren, vede cum bărbații de pe insulă, plecați la pescuit, pier într-o clipită. Își pierde astfel tatăl, fratele și logodnicul. Vardo este acum o așezare a femeilor, care sunt nevoite să supraviețuiască în lipsa ajutorului bărbaților răpuși în furtună. Optsprezece luni mai târziu, aici sosește un personaj sinistru. Absalom Cornet a fost chemat din Scoția să le aducă pe femeile de pe insula la ascultare. Cu el călătorește tânăra sa soție, Ursa. În noua ei casă, ca și în compania lui Maren, Ursa întâlnește ceva ce nu a mai văzut până atunci: femei independente. Dar acolo unde Ursa găsește fericirea și dragostea, Absalom nu vede decât un loc potopit de un rău îngrozitor, de vrăjitorie, pe care trebuie să-l dezrădăcineze cu orice preț, chiar cu arderea pe rug a vinovatelor… Inspirată din fapte reale, furtuna din Vardo și procesul vrăjitoarelor din 1620, Femei pe rug este o poveste de dragoste cu accente feministe, înconjurată de răul oamenilor și prigoana naturii din nordul îndepărtat.”

La 24 decembrie 1617 estul ținutului Finnmark din nordul Norvegiei a suferit o furtună cumplită, unde „marea și cerul au devenit una”. Acest lucru s-a întâmplat brusc, o mare majoritate a populației masculine din satul Vardo se afla pe mare în acel moment și a fost surprins de furtuna, care a scufundat zece bărci și a înecat patruzeci de oameni.
Acesta este evenimentul real de la care a pornit Kiran Millwood Hargrave. Acesta este un mic moment în marele timp, care a declanșat o întreagă serie de evenimente și care într-o măsură mai mică sau mai mare au influențat cursul istoriei.

După furtună viața femeilor din Vardo devine și mai grea decât era deja. În acele vremuri, în acele locuri îndepărtate și vitrege, pentru a supraviețui femeile sunt forțate de împrejurări să se descurce singure și să facă lucruri care până atunci erau făcute doar de bărbații lor – să iasă pe mare și să pescuiască, să poarte pantaloni! pentru a avea mai multă libertate de mișcare atunci când făceau toate aceste munci și multe altele. Cu alte cuvinte, femeile au devenit independente. Iar femeile independente devin o amenințare pentru cei care fac jocurile puterii.

Din acest motiv ajunge personajul Absalom Cornet în Vardo – pentru a restabili ordinea și pentru a reinstaura supunerea. Pentru că femeile nu aveau dreptul să aibă păreri sau să acționeze din proprie inițiativă. Iar în Vardo, acestea își câștigaseră o oarecare independență. A fost un personaj sinistru și interesant deopotrivă.

Romanul Femei pe rug a fost diferit de ceea ce îmi imaginasem eu că voi descoperi atunci când l-am ales. Simțeam nevoia să citesc ceva altfel decât ce am citit în ultima vreme, cu un subiect aparte. A fost așa, dar cred că mă așteptam la ceva mai palpitant. Povestea reușește să te prindă până la urmă, dar nu este genul de carte pe care să-ți dorești cu disperare să o termini, la care să te gândești când faci altceva pentru că nu poți să revii la ea. Am aflat totuși lucruri interesante din ea, care sigur îmi vor rămâne în memorie (și mă bucur pentru asta!); poveștile cu femei acuzate de vrăjitorie și arse pe rug pentru asta m-au fascinat cumva dintotdeauna. Pentru că da, intriga principală este asta, așa cum este sugerat încă din titlu, deși abia după jumătatea romanului se pune accentul pe acest aspect.

„Durerea nu te poate hrăni, deși te umple.”

Să vă spun însă care mi s-a părut mie cel mai trist și amar aspect al poveștii. Singurătatea femeii. Și în comunitate și în grupul de femei. Parcă dintotdeauna și pentru totdeauna, în momentele pline de dramatism ale vieților noastre suntem atât de singure. În loc să ne sprijinim și să ne apărăm unele pe altele, suntem primele persoane care iau piatra de jos și o aruncă. Ne abandonăm, uitând că împreună suntem cu adevărat puternice, că împreună vocea noastră este auzită și respectată.

„Dar acum știe că a fost o prostie să creadă că răul există doar acolo, afară. Era aici, printre ei, umblând pe două picioare, judecând cu o limbă umană.”

Spre final, cursul poveștii se îndreaptă către un alt un subiect delicat, care este evident dezbătut mereu și care fie îți este pe plac, fie nu – anume, iubirea unei femei pentru o altă femeie. M-a surprins asta, dar nu mi-a displăcut. Ba mai mult, mi-ar fi plăcut să fie explorat chiar mai devreme în poveste.

Femei pe rug este un roman feminist, cu și despre femei și despre forța lor interioară și despre fragilitatea care le definește de când lumea.

„Fanii ficțiunii istorice care caută o răsturnare de situație în stilul Poveștii slujitoarei se vor îndrăgosti de acest roman… O poveste despre pericol, iubire și putere cu energia unei adevărate Offred.” – Cosmopolitan

A apărut la editura Corint, în colecția Corint Fiction și îl găsiți pe Libris.ro.

Rating Goodreads – 3/5*

Iustina Dinulescu

Căminul fetelor orfane, de Joanna Goodman

„În Quebecul anilor 1950, francezii și englezii se tolerează reciproc cu o politețe precară – la fel ca părinții lui Maggie Hughes. Tatăl anglofon al lui Maggie are ambiții pentru fiica sa, care nu includ căsătoria cu un tânăr francez sărac de la ferma vecină. Dar inima lui Maggie este cucerită de Gabriel Phenix. Când rămâne însărcinată la cincisprezece ani, părinții ei o forțează să o dea pe Elodie spre adopție și să își reia viața „pe calea cea bună”.

Elodie este crescută în sistemul de orfelinate pentru săraci din Quebec. Este o existență destul de precară, care ia o turnură tragică atunci când, împreună cu alte mii de orfani din Quebec, Elodie este declarată bolnava mintal ca urmare a unei noi legi care oferă mai multe fonduri pentru spitalele de psihiatrie decât pentru orfelinate. Inteligentă și hotărâtă, Elodie rezistă la tratamentul îngrozitor al călugăritelor, câstigându-și în cele din urma libertatea la șaptesprezece ani, când este aruncată într-o lume străină, adesea dificil de gestionat.

Maggie, căsătorită cu un om de afaceri dornic să își întemeieze o familie, nu-și poate uita fiica pe care a fost nevoită să o abandoneze, iar o reîntâlnire întâmplătoare cu Gabriel o determină să facă o alegere sfâșietoare. Pe măsură ce timpul trece, poveștile lui Maggie și Elodie se întrepătrund, dar nu se ating niciodată, până când Maggie își dă seama că trebuie să ia ceea ce își dorește de la viață și să plece în căutarea fiicei sale pierdute de mult timp, revendicând în sfârșit adevărul care le-a fost refuzat amândurora.”

Quebec, Canada, anul 1950. Maggie rămâne însărcinată la 15 ani (că așa erau vremurile și fetele nu știau cum se rămâne însărcinată mai exact + n alte motive). Avorturile erau ilegale, așa că tinerele fete care călcau strâmb erau ascunse de ochii lumii pe perioada sarcinii, apoi copiii „nedoriți” și „născuți din păcat” erau duși la orfelinate sau vânduți unor familii care nu puteau concepe și care voiau să scape de procesul birocratic al unei adopții. Odată ajunși în orfelinate, soarta copiiilor era una extrem de tristă, pentru că, deși conduse de măicuțe, acele orfelinate erau adevărate case ale terorii. Măicuțele, figuri bisericești care ar fi trebuit să inspire bunătate, să fie blânde și să ajute copiii, erau exact opusul – aplicau pedepse foarte aspre, se purtau urât cu copiii, îi loveau și îi torturau frecvent. Copiii creșteau cunoscând cruzimea și prea puține lucruri despre lumea de după gardurile orfelinatelor.

Elodie, fiica abandonată de Maggie ajunge într-unul dintre aceste orfelinate ale groazei. În primii câțiva ani din viața ei orfelinatul care-i era casă nu părea chiar cel mai îngrozitor loc de pe pământ. Dar devine unul după ce se dă o lege prin care spitalele de psihiatrie primesc mai mulți bani decât orfanii, așa că orfanii devin nebuni cu acte în regulă, iar orfelinatele devin spitale de nebuni. Pentru că toată gruparea asta formată din medici, asistente, măicuțe etc vor mai mult, pentru că mereu e vorba despre lăcomia oamenilor și despre bani, despre atrocitățile și toate lucrurile josnice de care sunt capabili oamenii pentru a primi mai mult.

„Permite-mi să-ți reamintesc că eşti pacientă în spitalul meu. Eu îți sunt judecător și nu te judec numai după greșelile făcute astăzi, ci după toate păcatele, inclusiv cele ale părinților tăi.
Acum mergi şi aşteaptă-mă la baie.
Elodie se ridică anevoios şi se duce iute la baie. Își scoate cămaşa de noapte şi o îndeasă în chiuvetă cu cearşafurile, dând drumul la apă fierbinte peste morman. Tremurând, goală, îşi acoperă pieptul dezgolit şi se ghemuieşte ca să se încălzească putin.
Sora Ignatia intră în baie cu o găleată mare cu gheață. Este foarte calmă.
Aruncă gheața în cadă şi o împinge pe Elodie înăuntru. Elodie încearcă să reziste, dar e foarte rece şi începe să se vaite.
Sora Ignatia se întinde spre peria mare de lemn de sub chiuvetă – cu care curăță podelele – şi o freacă pe Elodie pe şolduri până îi dă sângele.
Acum e bine, murmură satisfăcută, înainte să-i bage capul sub robinet. Data viitoare să fii mai atentă.
Înainte să plece, îi aruncă lui Elodie o cămaşă de noapte albă curată. Uşa se închide în urma ei. Singură în sfârșit, Elodie iese din cadă şi se îmbracă.
-Nu sunt nebună, şopteşte reflexiei din oglindă.
Dacă nu işi repetă mereu, s-ar putea să uite.”

Maggie regretă în fiecare zi a vieții ei faptul că și-a abandonat copilul. Adult fiind, în postura unei femei care era la vârsta potrivită pentru a deveni mamă se mustră că nu a luptat pentru fiica ei, că nu a păstrat-o. Dar ce ar fi putut face o adolescentă de 15 ani, fără sprijin din partea părinților cu un copil? Care ar fi fost drumul ei ținând cont de toate datele problemei – vremurile, relația de iubire interzisă de părinți, imaturitatea, situația materială și multe altele? A fost dintotdeauna și va fi un subiect sensibil – avortul – dar oare care e soluția mai puțin dureroasă și cu mai puține victime? Să naști un copil și să-l abandonezi (fie că vrei, fie că ești obligată de circumstanțe), să ajungă într-un orfelinat și să aibă o viață nefericită (să fim serioși, copiii adoptați care au parte de o copilărie fericită în sânul unei familii iubitoare sunt prea, mult prea puțini!) și un viitor plin de traume sau să nu îl mai faci deloc?

„Poate că dragostea nu are mereu câștig de cauză asupra firii omului.”

Citeam zilele trecute o știre că o fetiță de 10 ani (10!!!!) a trebuit să meargă în altă țară ca să facă o întrerupere de sarcină pentru că în statul ei fusese deja adoptată legea care interzice avortul. Fetița rămăsese însărcinată în urma unui viol. 🙂
Copiii sunt o binecuvântare pentru o femeie atunci când sunt doriți și asumați. Altfel, în loc de o singură viață nefericită măcinată de regrete și suferință, vor fi două vieți nefericite și mai multe aripi frânte.

Acum nu știu cât de mult am vorbit efectiv despre carte și cât m-am abătut de la subiect, cu toate că mie mi se par foarte legate cele două, de asta am și ales să abordez astfel povestea. Căminul fetelor orfane este o poveste tristă cu final semifericit, o poveste despre abandon și regrete, presărată cu multe situații nedrepte și dureroase. E multă suferință aici, și pentru femeia care a lăsat un copil în urmă și pentru copilul care a rămas în urmă. Și nu e nimic de judecat, nimic de condamnat. Sunt momente în viață când alegem într-un fel (greșit sau nu) ținând cont doar de prezent și de viitorul foarte apropiat. Mai devreme sau mai târziu toate alegerile ne ajung cumva din urmă. Pe toate le plătim într-un fel sau altul. Nu știu dacă există finaluri cu adevărat fericite dacă tot restul drumului până acolo a fost un calvar…

Mi-a plăcut povestea, cu toate că am simțit lipsa a ceva. Speram ca partea lui Elodie să fie mai extinsă, cu mai multe detalii, iar finalul să nu fie așa succint. O recomand totuși. Merită atenția. Voi mai citi cărți scrise de Joanna Goodman, asta e sigur.

Căminul fetelor orfane a apărut la editura Litera, în colecția Blue Moon și o găsiți pe Libris.ro.

Rating Goodreads – 4/5*
Iustina Dinulescu

O vară italiană, de Rebecca Serle

„Când îi moare mama, viața lui Katy se dă cu totul peste cap. Carol i-a fost și cea mai bună prietenă, prima pe care o suna când avea o problemă, femeia care avea toate răspunsurile. De ani buni, mama și fiica plănuiau să plece într-o călătorie unică: la Positano, orașul magic vizitat de Carol înainte de a-l cunoaște pe tatăl lui Katy. Iar acum, tânăra trebuie să pornească singură spre Italia. De îndată ce ajunge pe Coasta Amalfi, Katy e fermecată: falezele sunt spectaculoase, apele mării – de un albastru perfect, locuitorii – încântători, iar mâncarea – o desfătare. Așa că, încet, încet, simte că își recapătă bucuria de a trăi. Până într-o zi când se întâmplă ceva imposibil: o vede pe Carol – frumoasă, bronzată și mai tânără cu 30 de ani. Astfel, în decursul unei incredibile veri italiene, Katy ajunge să o cunoască pe femeia care avea să-i devină mamă și despre care credea că știa totul.”

Am pornit în această călătorie cu multă nerăbdare și cu fascinația pentru Italia a cuiva care nu a pășit niciodată cu piciorul pe tărâmul magic, dar care îl cunoște bine cu ochii minții care a ajuns deja acolo prin intermediul cărților, filmelor, fotografiilor. Sunt sigură că știți despre ce vorbesc, despre cum este să iubești un loc pe care nu l-ai vizitat în realitate, dar pe care pur și simplu îl știi și îl iubești. Așa sunt eu cu Italia, cu coasta Amalfi și Positano îndeosebi (locul unde se desfășoară acțiunea).

Cred că am făcut o alegere foarte inspirată cu această carte. Adică a ajuns la mine într-un moment foarte potrivit ca să o savurez din plin. Are câteva ingrediente care în cazul meu au succes întotdeauna – locația, legătura mamă-fiică, o aură de mistic și de mister. La fel ca și în romanul anterior – Peste cinci ani, Rebecca Serle folosește același stil degajat, plăcut, cu descrieri care te transpun în locurile amintite și cu personaje pe care le simți aproape, în ale căror trări te regăsești, prin ale căror situații ai trecut sau știi că vei trece la un moment dat. E ușor să citești cărțile ei, dar, deși ușoare au darul de a te pune pe gânduri.

Povestea aceasta este despre pierderea unei mame, dar și despre regăsirea acesteia într-un mod extraordinar de frumos, de inedit, de imposibil în realitate. Știm cu toții că pierderea părinților este inevitabilă, suntem conștienți că se va întâmpla într-o zi și tot ce putem face este să ne rugăm și să sperăm că acea zi va fi foarte departe. Numai că uneori nu este atât de departe. Katy are 30 de ani când își pierde mama și mai apoi întâlnește în Italia versiunea de 30 de ani a acesteia. Cât de minunat e asta – să te împrietenești cu mama ta, cu versiunea ei tânără, plină de viață; practic cu o persoană diferită de cea pe care o știai?

De multe ori mi-am imaginat-o pe mama tânără, la vârsta mea (tot 30+). Am câteva amintiri vagi cu ea de atunci, estompate de timp și de persoana care a înlocuit-o, căci mama mea de 60 de ani nu mai este aceeași cu tânăra de atunci. Dar Doamne, ce frumos ar fi să o descopăr cu adevărat pe cea din trecut! Ce frumos că cineva s-a gândit să exploreze acest cum ar fi dacă. Mi-a plăcut mult.

Singura nemulțumire a fost faptul că nu mi-a fost clar ce s-a întamplat mai exact – dacă a fost vorba de călătorie în timp și când s-a întâmplat mai exact, dacă această incursiune în trecut a modificat cursul evenimentelor viitoare (așa mi-a lăsat impresia la un moment dat). Autoarea nu a adus niciun fel de lămurire în acest sens. Cum și când ajunge Katy în trecut? Ceva nu mi s-a legat aici.

Acum să vă spun cea mai tare chestie la romanul ăsta – mâncarea, fraților! Da, da, vă avertizez să nu cumva să vă apucați de citit romanul ăsta cu burta goală. Deși, chiar și cu ea plină, poftă tot o să vă fie! Am probat eu ambele variante! :))

Pâinică proaspătă stropită cu ulei de măsline, cu roșii proaspete, zemoase și dulci, cu burrata... ei, despre asta vorbesc! Să nu ziceți că nu v-am zis!

O vară italiană este poate fi vara în care găsești răspunsuri pe care nu le căutai, poate fi vara iubirii, a regăsirii, a acceptării. Călătorie plăcută! 😉

Romanul a apărut la editura Nemira, colecția Damen Tango. De acolo a aterizat și pe rafturile de la Libris.ro, unde o găsiți la un preț bunicel zilele astea.

Rating Goodreads – 4/5*
Iustina Dinulescu

Fragmente:
„Mă întreb de ce încercăm mereu să schimbăm lucrurile. Ar trebui să facem asta mai rar. Cu unele lucruri nu avem de ce să ne jucăm.”

„Istoria e un beneficiu, nu o greșeală. E frumos să fii cu cineva care te cunoaște, care îți știe istoria. Asta o să fie tot mai important, pe măsură ce înaintezi în vârstă. Să înveți să revii de unde ai plecat poate fi mai greu decât s-o iei de la capăt, Dar, la naiba, dacă-ți iese, merită!”

„Istoria și memoria sunt, prin definiție, ficțiuni. Odată ce un eveniment trece și rămâne doar o amintire, el devine o poveste. Și putem alege ce poveste să spunem: despre viețile noastre, despre întâmplările și relațiile noastre. Putem alege capitolele cărora le dăm un înțeles.”

„În fiecare zi, lumea se naște din nou. În fiecare zi, soarele răsare. E un miracol, cred. Un miracol simplu, de zi cu zi. Viața.”

„Una dintre cele mai mari încercări din viață este să ne dăm seama ce să păstrăm și la ce să renunțăm.”

Seria Regina Roșie #1 & #2, de Juan Gomez-Jurado

„Intriga minuțios construită, răsturnările de situație neașteptate, pe alocuri amuzante și dilemele personajelor, printre care Antonia Scott și Jon Gutierrez, îți vor crea dependență și te vor face părtaș în căutarea criminalului, căci, fără să vrei, te vei transpune în pielea lor și vei încerca să rezolvi chiar tu crimele din înalta societate.

Dar oare vei putea ține pasul cu Antonia, care pare să aibă 7 simțuri și o intuiție feminină ce bate legile fizicii? Sau vei ceda impulsului de a o urmări îndeaproape și de a observa cum își joacă psihologic adversarii?

Rămâne de văzut…”

Am dat târcoale seriei Reina Roja mai mult de o lună. Mi s-au aprins beculetele de când am văzut reclama la ea, le-am ignorat cât am putut până nu am mai putut. Mi-era teamă că e vorba doar despre publicitate foarte bună și că asocierea cu Casa de Papel și El Profesor (fan declarat) e folosită cu scopul precis de a atrage atenția. La mine a funcționat, chiar dacă m-am împotrivit, deci publicitatea a fost foarte bună, cum spuneam. Dar cărțile sunt și mai bune. Seria e excelentă! Pornești într-o tură de montagne russe, în care te urci fiind convins că o să faci față, că o să reziști, dar când te dai jos ești răvășit complet și, ca un împătimit și curios din fire, mai vrei și ultima tură, ultima carte din serie, deznodământul, ultima cursă de adrenalină în doza maximă.

Antonia poate fi privită, într-adevăr, ca o versiune feminină a genialului El Profesor. Și ea e un geniu neînțeles de oamenii obișnuiți. Dar asemănarea se oprește aici. Povestea scrisă de Juan GJ este diferită, dar o urmărești și o parcurgi cu același interes nebun, cu inima cât un purice, zicând cu voce tare de mai multe ori pe parcursul lecturii „Băi, ce bine scrie tipul ăsta!”. Un deliciu, nu altceva! Cea mai tare poveste pe care am citit-o în această primă jumătate de an. Era ACEA poveste pe care o tot așteptam, la care să visez noaptea după ce mă las pradă somnului, cu care să-mi doresc să încep ziua, la care să mă gândesc pe timpul zilei și pe care să o las greu, greu de tot din mână. Reina Roja s-a dovedit a fi exact ACEA poveste, iar eu mă bucur nespus că m-am lăsat ispitită și că am pornit în aventura asta. What a ride it was!

„Cititorii se vor îndrăgosti de Antonia Scott. Apariția acestui personaj este, fără îndoială, cel mai bun lucru care li s-a întâmplat în ultimii zece ani, la nivel global, cititorilor de thriller psihologic”, ABC

Antonia Scott e o figură. Jon Gutierrez și mai și. Lucrând împreună sunt o pereche de pomină. Am găsit în cartea asta un umor foarte fin, presărat pe ici, pe colo, replici foarte bune și inspirate, care au fost un deliciu. Jon Gutierrez e un munte de om simpatic, „nu că ar fi gras”, în timp ce Antonia e esența aia tare pe care o ții în sticluțe mici și fragile. O contradicție, un paradox. O forță a naturii. I-am îndrăgit pe amândoi în egală măsură, deși perechea pe care o formează e cel puțin bizară. Dar funcționează perfect așa. Sunt „perechea perfectă” și nu în sensul romantic (un alt lucru pe care l-am apreciat). Faptul că dinamica relației lor rămâne doar în sfera prieteniei e un plus, iar micile gesturi de recunoștință și prietenie, venind ba din partea unuia ba din partea celuilalt, mi-au adus câteva zâmbete pe parcursul lecturii.

Respectând dorința și rugămintea autorului de la finalul cărții, aceea de a nu dezvălui nimic din poveste atunci când scriem recenziile (foarte tare, autorule!) nu voi mai spune nimic altceva decât: intrați pe Bookzone – adăugați în coș seria Reina Roja – plasați comanda. Apoi, așteptati cuminți până vine, iar după ce vine puneți tot pe pauză, luați o gură mare de aer (sau mai multe) și deschideți cutia Pandorei. După ce ați terminat de citit, haideți să ne rugăm împreună de editură să publice mai repede și ultimul volum, pentru că noi toți suntem la fel de dependenți de povestea asta precum e Antonia de pilula ei roșie!

Rating Goodreads – 10* și împreună și separat
Încă nu m-am hotărât care dintre cele două volume mi-a plăcut mai mult.

Cine a mai citit-o? A avut același efect și la voi?
Iustina Dinulescu

Fragmente care mi-au plăcut:

„Bineînțeles, unde există iubire există cantități enorme, interminabile de suferință. Cea pe care o provoci, cea care îți este provocată.”

„Lumea e condusă de mediocri, de egoști și de idioți. Mai ales de ultimii.”

„Ca să faci față prostiei, nu-ți rămân decât resemnarea sau sinuciderea.

„Bineînțeles, unde există iubire există cantități enorme, interminabile de suferință. Cea pe care o provoci, cea care îți este provocată.”

„Uneori, iubirea ne pune în situații complexe. Dar nu putem renunța niciodată la noi înșine.”

„Sufletul este construit din mici compartimente care se conțin unele pe celelalte, ca o păpușă rusească. Dacă tot deschizi și deschizi, găsești ultima păpușă. Și nu arată niciodată ca păpușa cea mai mare. Acest ultim chip poate fi meschin și crud.”

„Timpul, măsurat în bani, este cel mai eficient și mai periculos drog dintre toate. Îl dozăm cu zgârcenie și cu egoism, ca să întoarcem spatele și celei mai mici urme de sinceritate. Timpul este justificarea noastră pentru egoismul care ne izolează de adevăr, de această distrugere pe care o provocăm, cea care îi devorează pe alții, cea care, în ultimă instanță, ne devorează pe noi înșine. Nu avem timp, ne spunem. Și așa râmân câinii înghesuiți în cuști și bătrânii întinzându-și gâturile ridate și cu piei atârnând către ușă de fiecare dată când se deschide.
Nu e timp pentru adevăr.”

„E mult mai simplu să-i ierți pe alții pentru că au greșit decât că au avut dreptate.”

„De când ne naștem, ne știm soarta. Leagănul se clatină pe marginea prăpastiei dispuse să-l înghită. Viața noastră este doar o flacără pieritoare între două bezne infinite. Finalul care ne așteaptă ni se pare mai amenințător decât întunericul anterior, acea clipă în care nu știam cum arătam înainte de a ne naște. Poate ne e teamă de ce urmează fiindcă, în adâncul sufletului, un crâmpei din ființa noastră ne amintește de ceva teribil. Ceva de care uităm când ne umplem pentru prima dată plămânii cu aer și plângem.
Și, daca nimic nu ne salvează de la moarte, măcar dragostea să ne salveze de la viață.”

„Singurul lucru mai greu decât să strigi de unul singur când ai dreptate este să ți se dea dreptate când e prea târziu.”

Soacra, de Sally Hepworth

„Din clipa în care a făcut cunoștință cu soacra ei, Lucy a știut că nu era deloc nevasta perfecta pe care Diana și-o dorise pentru fiul ei. Relația lor a fost mereu politicoasă, lipsită de căldură. Și tânăra nu s-a putut plânge niciodată, pentru că Diana era o femeie despre care nimeni nu avea nimic rău de spus, un adevărat stâlp al societății, o luptătoare pentru drepturile femeilor refugiate. Până când Diana se sinucide, lăsând în urmă un bilet în care mărturisește că nu a mai suportat să trăiască luptând cu cancerul. Numai că autopsia nu dă la iveală nicio urmă a bolii nemiloase, ci doar semne de otrăvire și urme de sufocare. Așa că toți cei din preajma sa devin suspecți de crimă. Cine i-ar fi putut dori moartea Dianei? De ce și-a schimbat aceasta testamentul, dezmostenindu-și copiii? Și, mai presus de orice, de ce Lucy nu pare deloc tristă fiindcă i-a murit soacra?”

Mă tot gândesc la ceva cu care să asemăn cartea asta și nu găsesc nimic potrivit. Dramele de familie sunt un gen pe care îl citesc mereu cu plăcere, pentru că sunt povești inspirate din viața reală, cu și despre oameni simpli, normali, în postura cărora te regăsești foarte ușor. Nu este greu de ghicit după titlu că tema principală a romanului este relația dintre noră și soacră, o relație care rareori este așa cum își imaginează sau speră ambele părți implicate. Ne încadrăm cu toții în aceleași tipare, mergem parcă pe aceleași drumuri bătătorite de alții înaintea noastră. Ceva e cu siguranță greșit în asta, nu-i așa?!

„Mă întreb: ce rămane din noi după ce nu mai suntem? […] Existam în continuare prin copiii noștri. Prin nepoții noștri. Prin strănepoții noștri. Existăm prin toți oamenii care vor continuă să trăiască, pentru că noi am trăit. Rămân înțelepciunea noastră, inteligența, frumusețea – toate filtrate prin generațiile următoare, care continuă să se reverse în lume și să o transforme.”

Cel mai mult la acest roman mi-a plăcut alternarea perspectivelor și a timpurilor, pentru că am putut privi aceeași situație prin ochii a două persoane diferite – o noră și o soacră, o femeie și o altă femeie, o mamă și o altă mamă – și ambele au avut dreptate. Pentru că dreptatea absolută nu există și pentru că e ușor să judeci pe celălalt atunci când nu-i cunoști adevăratele trăiri, gândurile sau intențiile. Relația dintre Lucy și soacra ei Diana a pornit cu stângul pentru că prima avea așteptări prea mari și o viziune idealistă în ceea ce privea relația pe care ar fi trebuit să o aibă, iar cea de-a doua era o femeie foarte diferită de prima. A fost o lectură captivantă și frumoasă, iar frumusețea ei constă în asta – în faptul că pe parcursul lecturii balanța a rămas mereu în echilibru. Fiecare dintre cele două, noră și soacră, au avut intenții bune care au sfârșit printr-o dezamăgire a celeilalte. Ambele se străduiau și ambele își doreau același lucru – o familie fericită și unită, însă în unele zile acest obiectiv părea ceva aproape imposibil de atins.

Mi-a plăcut de Lucy, mi-a plăcut Diana, mi-a plăcut dinamica relației lor. M-a făcut să regândesc la rându-mi o mulțime de chestii. M-a pus pe gânduri.

Familia este unul dintre lucrurile care ne definesc. Baza noastră se clădește în sânul familiei, relațiile dintre părinți și dintre părinți și copii sunt cărămizile care construiesc fundația. Toată viața noastră se învârte în jurul familiei, în sânul căreia ne încărcăm fie cu sentimente care ne ajută să răzbim în viață chiar și în vremuri grele, fie cu sentimente care ne împovărează și mai mult.

Romanul Soacra nu este doar despre relația dificilă dintre o noră și o soacră. Nu, este mai mult de atât. Este despre o familie, cu bune, dar mai ales cu rele. Despre aventura vieții numită modern și pe scurt parenting. Căci ăsta e izvorul vieții fiecăruia – părinții. E despre cât de ușoară și senină e această relație între părinți și copii atunci când copiii sunt mici, iar părinții reprezintă întreg universul lor și despre cât de anevoioasă și de puțin armonioasă este uneori atunci când copiii se maturizează. E aproape dureroasă partea asta a poveștii. Căci armonia și echilibrul vieții de familie ne scapă deseori printre degete. Uneori, cred că cerem și așteptăm prea multe de la părinții noștri. Alteori, cred că cerem și așteptăm prea multe la copiii noștri. Reprimăm sentimente, le negăm pe altele, creăm distanțe și îngrădim speranțe. Nu suntem cei mai înțelegători copii și nici cei mai toleranți părinți. Undeva, pe drum, apar crăpături pe care le lăsăm în spate pentru că ne continuăm drumul spre înainte. Însă la un moment dat ne ajung din urmă toate și ne înghit cu totul, ca o prăpastie în care cădem în gol pentru că nu am văzut-o la timp. Pentru că am ales să ignorăm ce era evident sau pentru că nu ne-am mărturisit la timp durerile.

„M-am străduit atât de mult timp să nu las la iveală partea mea vulnerabilă, încât am și uitat cât de reconfortant este să fii vulnerabil. De când mă știu a fost nevoie să fiu puternică pentru familia mea. Și e util să fii puternic. Te face să te simți pregătit să înfrunți și să ieși biruitor din orice încercări. Din cauza asta am trăit așa cum am făcut-o, muncind din greu, fară să mă las copleșită, fară să permit să mă las copleșită de vreo slăbiciune. Dar puterea este supraevaluată. Iar vulnerabilitatea și faptul că ești uneori copleșit sunt surprinzător de plăcute.”

Diana a fost o femeie, o mamă, o soție, o bunică, o soacră. Nu a fost „cea mai bună” în niciun rol, dar și și-a dat toată silința. Și-a iubit copiii, și-a iubit incredibil de mult și într-un mod înduioșător soțul, marea iubire a vieții ei. Și-a iubit nepoții și își iubea munca. Și-a iubit și nora, în felul ei. Un pic de Diana suntem fiecare dintre noi. Sau dacă nu suntem, vă spun, v-ar plăcea să fim. Pentru că Diana a fost o femeie puternică, iar drumul femeilor puternice nu este niciodată simplu sau ușor.

„Nu am decât două lucruri pe care cred că merită să vi le spun. Am muncit din greu pentru tot ce a fost important pentru mine. Și ce-a fost important pentru mine nu a costat absolut nimic.”

Tare mult mi-a plăcut acest roman, care se pare că este al cincilea al autoarei, Sally Hepworth. Primul publicat la noi, dar sper că nu singurul, pentru că pe mine una m-a câștigat ca fan.

Cartea a apărut la editura Nemira, în colecția Armada și dacă trageți cu ochiul pe rafturile virtuale ale Libris.ro o s-o găsiți chiar aici.

P.S. Finalul este unul neașteptat de trist și de amar. Nota 10 pentru autoare și pentru cum a construit această poveste, piesă cu piesă.

Rating Goodreads – 5/5*
Iustina Dinulescu

Pasagerii, de John Marrs

„Te afli în mașina ta fară șofer când brusc ușile se blochează, ruta se schimbă și nu mai ai niciun control asupra vehiculului. După care o voce misterioasă iți spune: „O să mori”.
Pe măsură ce mașinile autonome devin varianta mai sigură și mai de încredere, opt oameni se trezesc în această situație înfiorătoare. Printre ei, se numără o vedetă de televiziune a cărei glorie a apus, o tânără însărcinată, o femeie abuzată care fuge de soțul ei, un emigrant fară acte, un cuplu căsătorit și un bărbat care vrea să se sinucidă.
Camerele de filmat ascunse în mașinile lor transmit către milioane de oameni din întreaga lume panica teribilă care-i cuprinde. Dar publicul își va arata adevărata față când va fi întrebat: „Pe care dintre acești oameni ar trebui să-l salvăm? Și pe care să-l ucidem primul?””

Londra, cândva în viitor. Mașinile clasice sunt de domeniul trecutului. Noile mașini autonome sunt soluția propusă de autorități pentru siguranță și pentru reducerea numărului de accidente. Mașinile autonome sunt controlate și programate cu ajutorul inteligenței artificiale. Unii oameni sunt încântați, alții rămân sceptici, însă sunt cu toții obligați să accepte noua rânduială. Într-o zi oarecare cineva reușește să deturneze sistemul de control al autovehiculelor și 8 oameni (6 aleși în mod expres și 2 victime colaterale) se trezesc în situația expusă mai sus. Deși autoritățile garantau că acest sistem nu poate fi atacat, cineva e hotărât să demonstreze că mașinile autonome nu sunt de fapt atât de sigure și că adevărul este cu totul altul.

Romanul este excelent construit și genial gândit. Eram sigură că va fi așa având experiența primului roman – Suflete pereche. Autorul construiește acțiunea exact așa cum un păianjen își țese pânza. Tipologiile de personaje sunt bine ancorate în realitate, par oameni pe care i-ai întâlnit în viața ta sau despre care ai auzit. Așadar, foarte ușor ți se formează în stomac nodul de frică. Pentru că ceea ce scrie John Marrs în cartea lui îți ridică părul pe spinare de frică. Nu știu exact în ce gen literar este încadrată, dar deși pare că ar fi un pic de distopie, amestecată cu puțin SF și cu accente de thriller psihologic ideea expusă poate deveni într-un viitor nu foarte îndepărtat și într-o oarecare măsură realitate. Spun asta pentru că inteligența artificială a câștigat mult teren în ultimii ani, iar o mașină autonomă, mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cea imaginată de Marrs pare ceva credibil. Și înfricoșător.

După ce preia controlul asupra autovehiculelor, Hackerul îi anunță pe pasagerii mașinilor deturnate că în aproximativ 2 ore și jumătate vor muri. În acest timp, Hackerul oferă posibilitatea ca un singur pasager să fie salvat de către public și de către un juriu. Pe măsură ce acțiunea se derulează, lucrurile se complică și secrete ies la iveală. Multe secrete. Fiecare personaj are scheletele lui ascunse în dulap, secrete pe care Hackerul le știe și le dezvăluie public în momente cheie, fara să le dea șansa „vinovatilor” să-și expună argumentele sau circumstanțele atenuante. Mi s-a părut fascinant lucrul ăsta. Pentru că: imaginați-va un lucru care v-ar pune într-o lumină proastă dacă ar fi privit doar dintr-un unghi. Acum imaginați-va că viața voastră ar depinde de cineva care privește faptele doar din unghiul ăla, iar voi nu ați avea posibilitatea de a vă apăra și de a vă spune versiunea. La fel de fascinant de nedrept mi s-a părut modul în care Hackerul a obligat juriul să aleagă o singură viață, după ce i-a manipulat și le-a arătat doar fapte care ar condamna la moarte pe oricine.

„Când fac parte dintr-o mulțime, oamenii încetează să mai fie indivizi, inhibițiile dispar și nu-și mai urmează busola morală obișnuită. Oare s-ar fi apucat vreunul dintre ei, dâca ar fi fost singur, să arunce cu pietre sau cu sticle incendiare în mașina Sofiei? Puțin probabil. Atunci când sunt înconjurați de unii care gândesc la fel ca ei, oamenii nu se mai percep drept indivizi violenți, grupul este responsabil pentru violență, și nu ei personal.”

Cred că scopul autorului a fost de a pune reflectorul cu lumina cea mai intensă pe defectele societății. Londra din viitor e lumea în care trăim noi acum. Încă fără mașini autonome, dar la fel de superficială, la fel de însetată după scandal și cancan, la fel de ușor de manipulat și de învrăjbit. Mă gândeam pe parcursul lecturii că suntem cu toții Pasageri în această mașină autonomă numită viață. Încă nu de nivelul 5, pentru că uneori încă mai avem control, încă mai putem lua propriile decizii, încă mai putem schimba direcția, sensul. Dar viețile noastre, deciziile noastre, greșelile noastre sunt judecate și condamnate cu aceeași ușurință de către oameni care sunt la fel ca noi – tot oameni, tot păcătoși, tot victime uneori.

„Ți-aș sugera să te gândești la rețelele sociale ca la un râu. Pornește dintr-un loc, dar, cu cât ajunge mai departe, cu atât meandrele lui îl poartă în tot felul de direcții. Unele brațe noi secătuiesc repede, altele iau propria direcție.”

Mi-a plăcut mult, deși aș fi vrut mai multe lămuriri la final; poate mai dezvoltat puțin. Cred că aceeași nemulțumire am avut-o și la primul roman. Dar ce vă spun sigur e că merită atenția. E o călătorie interesantă și plină de suspans. Recomand!

Pasagerii a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection și o găsiți pe Libris.ro (prietenul de încredere în materie de cărți).

Rating Goodreads – 5/5*
Iustina Dinulescu

Trei surori, de Heather Morris

„La sfârșitul anilor 1920, trei fetițe dintr-un orășel din Slovacia sunt rugate de tatăl lor să promită că vor avea mereu grijă una de cealaltă. Fac ușor o astfel de făgăduință, neimaginându-și ce greutate va căpăta ea nu peste mult timp. La 15 ani, Livi e trimisă la Auschwitz. Cibi, care are 19 ani, nu poate concepe să-și lase singură sora mai mică și decide să o însoțească. Magda, în vârstă de 17 ani, reușește să se ascundă o vreme, dar până la urmă ajunge și ea în lagăr. Cele trei surori se reîntâlnesc în cel mai cumplit loc cu putință: la Auschwitz-Birkenau. Cruzimea și teroarea pe care le au de înfruntat sunt inimaginabile, dar amintindu-și de tatăl lor și de rugămintea lui, de devotamentul mamei lor și de afecțiunea cu care au fost mereu înconjurate, lupta din toate puterile pentru a trăi.”

Ultima carte din seria Tatuatorului nu aduce nimic nou în ceea ce privește Holocaustul, dar întărește ideea de umanitate și de unitate. Iată de ce spun asta:

Auschwitz-Birkenau e un cuvânt care mie personal cred că îmi va rămâne săpat în creier. E un cuvânt despre un loc, pe care deși nu l-am văzut cu ochii mei, îl am atât de bine conturat în minte încât nu îl mai pot uita. Și nici ce s-a întâmplat acolo.
Auschwitz-ul a fost un loc al contrastelor din atât de multe puncte de vedere, dar ceea ce mi se incredibil și fascinant deopotrivă este faptul că acolo, laolaltă, trăiau cruzimea și umanitatea, că se dădea permanent o luptă între cele două. Prizonierii, pe de o parte, încercau din răsputeri să rămână oameni în ciuda faptului că demnitatea lor și condiția umană erau strivite sistematic, zi de zi. Pe de altă parte, erau călăii lor și chiar și unii dintre ei, care erau mașini de ucis, pline de ură și de violență. Mi-a rămas în minte următoarea parte din notele finale ale cărții…

„Peste lagărul morții și peste câmpurile și pădurile de dincolo de gard era același cer albastru, același soare.” Vedea familii împreună, copii care se jucau și oameni muncind pe câmp. Ei ignorau complet ceea ce se întâmpla în lagărul morții, continuând să trăiască și vazandu-si de treburile lor ca și cum ar fi fost o zi ca oricare alta, ca și cum cei aflați de partea cealaltă ar fi fost invizibili. Aici, unde stătea ima, de o parte a gardului, se simțea duhoarea morții, a crimei și a suferinței, dar de cealaltă parte era viață și libertate. Și totul sub același cer albastru. Cum era posibil așa ceva?”

Povestea celor Trei surori care au supraviețuit Holocaustului este impresionantă din multe puncte de vedere. Eu am fost singură la părinți, sentimentele pe care le ai pentru un frate nu îmi sunt cunoscute, dar am gustat puțin din ele prin intermediul cărților care au la bază această temă – legătura dintre frați. Ca multe altele, e ceva ce nu poți să știi sau să înțelegi pe deplin decât atunci când ești în cunoștință de cauză. Dar din afară este incredibil de frumos de privit. E emoționant. Surorile astea trei mi-au rămas în suflet pentru iubirea și devotamentul lor. E imposibil să nu le iubești pe Civi, pe Livi și pe Magda. Pe toate trei și pe fiecare în parte.

Gândiți-vă la o mână, la degetele de la o mână. Dacă ții palma deschisă și degetele depărtate nu poți să apuci nimic. Dar când strângi pumnul și degetele se lipesc, păstrezi orice înăuntru. Așa au fost cele trei surori, ca pumnul strâns. Împreună au fost puternice, împreună au rezistat. Una lângă alta, s-au apucat bine de viață cu amândouă mâinile și-au strâns pumnii. Naziștii nu le-au înfrânt până la urmă, căci deși ororile văzute și trăite în lagăr le-au însoțit toată viața, cele trei femei au trăit cu adevărat, au luat de la viață tot ce meritau, au râs din nou, au fost fericite, s-au bucurat de fiecare clipă de libertate.

„- Putere și speranță, repetă bunicul ei. Cuvintele noastre speciale, secrete. Sunt cele mai mari calități pe care le poate avea cineva. Calități pe care le văd la tine, Magda, și la surorile tale.”

Un alt moment care mi-a creat din nou un gol în stomac a fost plecarea de acasă. Înainte să plece spre Auschwitz, Civi și Livi își fac bagajele. Știau că vor merge să muncească pentru nemți și, cu inocența omului care nu știe ce îl așteaptă acolo unde va ajunge, își pregătesc hainele pe care nu le vor mai îmbraca niciodată. Haine și bunuri care vor ajunge într-un buncăr de la Auschwitz numit Kanada, unde, printr-o ironie a sorții ajung și fetele la un moment dat, sortând și scotocind prin bagajele altor oameni care au făcut același lucru ca și ele – au pus într-o valiză speranța că vor reveni curând înapoi acasă. Partea asta mi se pare la fel de dureroasă de fiecare dată. Îmi lasă un gol, o tristețe, un gust amar pe limbă. Mă gândesc cât de mici suntem, cât de lipsiți de control asupra vieții în general, cât de ușor de (în)frânt.

„E nevoie de un anume fel de curaj ca să te trezești în fiecare dimineață și să mergi mai departe.”

Și câte povești sunt încă neștiute, nespuse! Câte vom mai afla și iată-ne, după aproape 80 de ani, ștergând cu burete suferințele oamenilor și scriind din nou aceeași istorie plină de ură și de cruzime, cu alt stilou…

Intenția a fost să termin recenzia într-o notă optimistă, dar nu prea am reușit. Două dintre surori trăiesc și în prezent. Viețile lor au fost împlinite. Povestea asta a avut un final fericit și totuși, toată suferința și sacrificiile dintre pagini te împiedică să închei optimist. Heather Morris a reușit din nou să transmită multă emoție în scris. Mai vreau povești spuse de ea!

Romanul a apărut la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei. O găsiți oricând în stoc pe Libris.ro

Rating Goodreads – 5/5*
Iustina Dinulescu

Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo, de Taylor Jenkins Reid

O legendară actriță de film, care amintește întrucâtva de Marilyn Monroe și Elizabeth Taylor, reflectează asupra neobositei sale ascensiuni, precum și a riscurilor pe care și le-a asumat, a iubirilor pe care le-a pierdut și a secretelor pe care le-a ținut departe de ochii și urechile admiratorilor înfocați. Aflată în amurgul vieții, Evelyn Hugo este în sfârșit gata să spună adevărul despre strălucitoarea și scandaloasa ei viață. Dar când o alege pentru această întreprindere pe Monique Grant, o jurnalistă cvasinecunoscută, nimeni nu este mai uimit decât Monique însăși. De ce ea? De ce acum? Monique nu traversează chiar cea mai fericită perioadă. Soțul a părăsit-o, iar viața ei profesională bate pasul pe loc. Indiferent de motivul pentru care Evelyn a ales-o, tânara este hotărâtă să profite de această ocazie nesperată pentru a-și dinamiza cariera. Convocată în luxosul apartament al lui Evelyn, Monique ascultă fascinată în timp ce actrița își deapănă povestea. De la drumul către Los Angeles în anii ’50 până la decizia de a părăsi lumea divertismentului în anii ’80 și, bineînțeles, cele șapte mariaje, Evelyn evocă totul, vorbind despre ambiție nemiloasă, prietenie necondițonată și o mare dragoste interzisă. Monique începe să se lege sufletește de legendara vedetă, dar, pe măsură ce povestea lui Evelyn se apropie de încheiere, jurnalistei îi devine clar că propria viață se intersectează cu destinul actriței într-un mod tulburător.

Iată-mă, în sfârșit scriind despre Evelyn Hugo, la distanță de un serial cu 5 sezoane de pe Netflix, pentru că pur și simplu nu știam de unde să încep cu ea. Nici acum nu prea știu, zău așa, dar zic că e timpul să-i dau credit înainte de a o uita.
De regulă mi-e greu să scriu ceva, orice, despre cărți care sunt super apreciate de către majoritatea oamenilor, iar eu fac parte din minoritatea aia care nu a fost extraordinar de impresionată. Mi-a plăcut, nu zic nu, însă nu am găsit senzaționalul, nu am simțit profunzimea, nu m-am atașat emoțional de personaje, prin urmare am rămas un simplu spectator, care lasă cu usurință în urmă această poveste.

Cartea e ușor de parcurs, „readable”, datorită stilului aerisit, a vorbelor de duh spuse din când în când de Evelyn, dar citind și alte cărți ale lui Taylor Jenkins Reid, care mi-au plăcut mult mai mult, am simțit că ceva a lipsit aici. Poate pentru că pe Evelyn fie o iubești, fie o urăști. Nu există cale de mijloc cu ea. E genul acela de personaj. Și de poveste.

„Când ți se dă ocazia să-ți schimbi viața, fii gata să faci orice e necesar ca să realizezi schimbarea! Nu lumea ne oferă una sau alta, ni le luăm noi. Dacă e să înveți un lucru de la mine, atunci ăsta ar trebui să fie.”

Evelyn Hugo este o forță a naturii. One of a kind. Cum spuneam, ori o iubești, cu toate ale ei, ori o urăști pentru ceea ce a făcut ca să ajungă acolo unde a ajuns. Deși, cine suntem noi să-i condamnăm pe cei îndrăzneți, pe aceia care nu se tem să-și asume orice risc, să încalce câteva norme morale, să frângă inimi și să ceară cu voce tare de la viață tot ceea ce cred că merită? Oare nu am fost fiecare dintre noi puși în situația de a călca pe inimile altor oameni pentru a merge pe drumul pe care ni l-am ales? Pentru că da, uneori e așa. Alegi suferința altora pentru a fi tu fericit, pentru a-ți fi ție bine, pentru a te ridica și a înainta prin viață. Am fi extrem de ipocriți să facem pe inocenții. Iar Evelyn nu e ipocrită. Ea își asumă greșelile, eșecurile, viața. Ia de la viață tot ce poate și totuși nu ia destul. În spatele reflectoarelor care îî arată fericiți și împliniți, cei bogați și celebri au propriile goluri și neîmpliniri, care le macină existența.

Nu simt regret pentru lucrurile pe care le-am făcut, cel puțin nu pentru cele la care te-ai aștepta, indiferent de cât de grele ori de respingătoare or părea ele la lumina rece a zilei.”

Cred cu tărie că povestea iubirii imposibile din această carte este povestea multor oameni ai acelor vremuri și poate chiar ai prezentului (într-o mai mică măsură, evident). Homosexualitatea este încă un subiect sensibil pentru multă lume, chiar dacă de câțiva ani se încearcă „normalizarea” ei, ba chiar promovarea ei pe toate căile. Da, poate că în zilele noastre nu mai privim cu dezgust sau cu stupoare două persoane de același sex care se iubesc, dar în anii 50 acest lucru era inacceptabil, condamnabil, interzis în ochii societății. Poate că un criminal era privit cu mai multă îngăduință decât o femeie iubind o femeie, căci societatea e chiar atât de absurdă uneori.

Nu știu dacă mai este un secret faptul că marea iubire a lui Evelyn a fost o femeie și că cele șapte căsnicii ale ei au fost doar încercări de a umple goluri. De fapt, nu știu cum aș putea vorbi despre cartea asta fără să aduc deloc în discuție subiectul, care e chiar nucleul romanului (stiți doar că de fel nu sunt genul care strică plăcerea lecturii spunând prea multe). Evelyn și Celia – două femei care au trăit într-un timp care le-a fost împotrivă, care nu le-a lăsat să fie cine erau cu adevărat și nici să simtă ceea ce simțeau. Acesta e dramatismul poveștii – imposibilul unui final fericit.

”Evelyn always leaves you hoping you’ll get just a little bit more.
And she always denies you.”

Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo a apărut la editura Leda, colecția Leda Bazzar. O găsiți pe Libris.ro (astăzi la un super preț!!).

Rating Goodreads – 3/5*
Iustina Dinulescu