Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare, de Suzanne Collins

„AMBIȚIA ÎI VA DICTA.
RIVALITATEA ÎL VA CONDUCE.
DAR PUTEREA ARE UN PREȚ.

E dimineața în care începe a zecea ediție a Jocurilor Foamei. La Capitoliu, Coriolanus Snow, un băiat de 18 ani, se pregătește pentru singura lui șansă la glorie, ca mentor în Jocuri. Casa Snow, cândva măreață, a decăzut, iar soarta ei atârnă de posibilitatea firavă ca tânărul Coriolanus să fie mai fermecător, mai isteț și mai abil decât colegii lui ca să ajungă mentorul tributului câștigător.

Dar norocul nu-i surâde. A primit sarcina umilitoare de a fi mentorul tributului feminin din Districtul 12, cel mai de jos dintre cei mai de jos. De acum destinele lor sunt îngemănate – fiecare decizie luată de Coriolanus poate duce la un avans sau la un eșec, la triumf sau la tragedie. În arenă, lupta se va da pe viață și pe moarte. În afara arenei, Coriolanus începe să simtă compasiune față de soarta tributului său. În plus, va trebui să pună în balanță nevoia sa de a urma regulile și dorința de a supraviețui cu orice preț.”

Hunger Games (Jocurile Foamei) este una dintre seriile mele preferate, așa că vestea unui prequel m-a bucurat peste poate, mai ales că personajul principal a fost Coriolanus Snow sau, așa cum îl știm cu toții din Jocurile Foamei, Președintele Snow. Personajele negative sunt mereu fascinante, iar mie îmi place mult atunci când au parte de „lumina reflectorului” pentru a-și spune povestea. Nimeni nu se naște rău. Cred că pe parcurs dobândim cu toții o doză mai mică sau mare de răutate, care ulterior iese în evidență în funcție de mediul în care ne formăm și de valorile care ne sunt cultivate. Cam despre asta este vorba în Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare.

„Războaiele se câștigă cu capetele, nu cu inimile.”

Acțiunea din roman se petrece la 10 ani de la războiul care a dat naștere Panemului. Coriolanus Snow are 18 ani, iar la a zecea ediție a Jocurilor Foamei se introduce pentru prima dată conceptul de „Mentor”. Mentorii erau selectați din rândul celor mai străluciți elevi ai Academiei din Capitoliu, iar printre aceștia se numără și Coriolanus. Deși situația lui materială nu mai era aceeași de când tatăl său a fost ucis în război, el făcea eforturi să păstreze intactă imaginea familiei. Aparențele sunt deseori motivul pentru care oamenii ajung să facă cele mai incredibile lucruri. Tot de dragul aparențelor ajunge și Coryo să trădeze, să înșele, să trișeze și să ucidă. Încă de la început am sesizat dualitatea firii lui. Pe tot parcursul romanului nu a făcut decât să oscileze între conștiință și instinct. De multe ori, conștiința încerca să-l împiedice să facă rău, însă instinctul a fost aproape de fiecare dată mai puternic.

„Oamenii iau ce și când vor și, dacă e nevoie, ucid pentru asta. Totul se subordonează dorinței de a supraviețui.”

La repartizarea tributurilor, lui Coriolanus îi este alocat tributul fată din districtul 12 – Lucy Gray. Inițial este dezamăgit, dar cu cât interacționează mai mult cu tributul său cu atât sentimentele devin tot mai contradictorii. Lucrurile se complică, evident, dar deviza familiei Snow se pare că a fost din generație în generație „Zăpada (Snow) cade întotdeauna deasupra.” Coriolanus Snow nu a făcut excepție.

Am avut așteptări uriașe de la acest roman și poate ăsta este motivul pentru care i-am taxat câteva scăpări. Autoarea a făcut destul de vag referi la război, considerând probabil că se știe totul din seria inițială, deci cred că nu poate fi citită ca un stand-alone, pentru că ar avea multe informații lipsă. O recapitulare inserată pe ici pe colo nu ar fi stricat deloc. Nu toată lumea a citit încă Jocurile Foamei și poate ar fi doritori care vor să înceapă în ordine cronologică (de ce nu?!).  Primele două părți mi s-a părut că au mers destul de greu, fiind foarte statică acțiunea, iar relația dintre Coryo și Lucy Gray puțin forțată, adesea neverosimilă. Mă așteptam la o poveste mai palpitantă. Cireașa de pe tort a fost însă finalul incert și grăbit. Ah, urăsc când se întâmplă treaba asta!

Mi-a plăcut însă cum au fost inserate unele elemente care apar în serie și că am primit lămuriri despre evenimente care ulterior au constituit baza unor consecințe, cum ar fi – inspirația și originea cântecului Copacul spânzuratului (care devine tema rebeliunii și pe care Katniss îl fredonează în ultimul volum al trilogiei), originea gaițelor-zeflemitoare și motivul pentru care președintele Snow le detesta, cum ia naștere aversiunea lui pentru districtul 12 și cum ajung Jocurile Foamei la formatul pe care îl știm.

Romanul mi-a redeschis apetitul pentru Jocurile Foamei, așa că după ce am terminat de citit am și dat play la filme. Geniale! Le revăd cu aceeași placere oricând.

Happy Hunger Games! (ce ironie!)
May the odds be always in your favour!

Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare a apărut la editura Nemira, în colecția Armada – fantasy.

Rating Goodreads – 3,5/5 ⭐

Iustina Dinulescu

Lasă un răspuns