Caietul cu nume pierdute, de Sofia Lundberg

48386293_328088321122679_8818212039357890560_n„Doris, o bătrână de nouăzeci și șase de ani, locuiește singură în apartamentul ei din Stockholm. Are puțini vizitatori, dar convorbirile săptămânale pe Skype cu Jenny, nepoata ei din America, sunt un motiv de mare bucurie și îi amintesc de vremea tinereții. Când era copilă, Doris a primit de la tatăl ei o agendă, un caiet cu coperte roșii în care a trecut numele tuturor celor pe care i-a întâlnit și i-a iubit de-a lungul anilor. Răsfoind caietul și revăzând acele nume, ale unor oameni de mult dispăruți, Doris simte nevoia de a-și rememora trecutul. Va reuși ea oare ca, scriind despre experiențele ca servitoare în Suedia și model în Parisul anilor 30, despre fuga în Manhattan în zorii celui de-al Doilea Război Mondial, să o ajute pe Jenny, marcată de o copilărie dificilă, să dezvăluie secretele familiei lor și să privească spre viitor? Și ce s-a întâmplat cu Allan, bărbatul pe care Doris l-a iubit întreaga viață?…”

Trăiește. Visează. Luptă. Iubește. Iartă. Citește. Scrie scrisori. Scrie într-un caiet cu coperte roșii numele tuturor oamenilor care ți-au influențat viața, care ți-au schimbat-o, pe care i-ai iubit, care te-au iubit. Mergi mai departe. Fii bun. Crede în tine. Crede în forța iubirii.

Asta te îndeamnă cărticica asta. Cu sentimentele astea rămâi. Nu e o capodoperă, nici vorbă, dar e scrisă cu atâta suflet și emană atâta înțelepciune că lipsurile pur și simplu pălesc. Caietul cu nume pierdute e cartea pe care o ții în brațe, care îți devine prieten, care mișcă ceva în tine.

Am iubit-o pe Doris. Trăindu-i povestea m-am regăsit pe mine însămi, m-am scotocit prin suflet după oamenii care mi-au rămas acolo, le-am zâmbit sau i-am regretat. Doris nu a avut o viață ușoară, dar a avut o viață interesantă. La 96 ani, când simte că sfârșitul e aproape și când niciunul dintre oamenii pe care i-a iubit nu mai sunt, decide să-i lase nepoatei sale, Jenny, cel mai de preț bun pe care îl mai are – amintirile. Așa că începe să scrie în caietul cu coperți roșii din piele, primit de la tatăl său pe când era doar o copilă, numele oamenilor care i-au schimbat viața într-un fel sau altul. Pentru că la final asta suntem – suma tuturor oamenilor pe care i-am întâlnit. Iar ceea ce am simțit pentru ei ne formează, ne schimbă, ne influențează.

Povestea de dragoste. Oh, ce poveste amăruie! Ce sincronizare proastă. Doris și Allan s-au iubit toată viața și s-au purtat în suflet toată viața lor. Timpul petrecut împreună a fost scurt și deși s-au căutat mereu pe parcursul vieții, nu s-au găsit niciodată la momentul potrivit, apoi nu s-au mai găsit deloc. Momentul potrivit. Uneori afurisitul ăsta de moment e totul. Povestea lor mi-a trezit la viață amintiri, m-a făcut să am fluturi în stomac, să zâmbesc, să lăcrimez.

Doris m-a dus cu gândul la Rose (Titanic). Înțelepciunea ei, viața pe care a trait-o, secretul pe care l-a păstrat în suflet până în ultima clipă. M-am gândit inevitabil la vorbele lui Rose, care au intrat demult în istoria cinematografiei…”Inima unei femei este un ocean adânc plin de secrete. Dar acum ştii că a existat un bărbat pe nume Jack Dawson care m-a salvat în toate felurile în care o persoană poate fi salvată. Şi nu am nici măcar o fotografie de-a lui. Acum există doar în amintirea mea.” Ca și ea, Doris l-a ținut pe Allan ferecat în suflet și nu a încetat nicio clipă să-l iubească.

Cititi cartea. Aflați povestea. În suflet o să vă rămână fără doar și poate. Numai citiți fragmentele pe care le-am pus deoparte.

Caietul cu nume pierdute a apărut la editura Litera, în colecția Blue Moon și o găsiți aici.

Rating Goodreads: 5/5*

Fragmente:

„Atât de multe nume trec pe lângă noi în viață. Te-ai gândit vreodată la asta, Jenny? Toate numele vin și pleacă. Care ne frâng inima și ne fac să vărsăm lacrimi. Care devin iubiții sau dușmanii noștri. Uneori îmi frunzăresc caietul cu adrese. A devenit un fel de hartă a vieții mele, și vreau să spun câteva lucruri despre ea. În așa fel încât tu, singura persoană care o să-și aducă aminte de mine, să-ți aduci aminte și de viața mea. Un fel de testament. O să-ți dau amintirile mele. Sunt lucrurile cele mai frumoase pe care le am.”

„Doamna a fost cea care m-a învățat că oamenii sunt de multe și felurite feluri. Că ceea ce se așteaptă din partea noastră nu este întotdeauna drept, că sunt multe căi pe care le putem alege în drumul pe care-l facem cu toții spre moarte. Că s-ar putea să ne trezim la niște răspântii greu de ocolit, dar că drumul pe care am apucat-o poate totuși să se îndrepte. Și că potecile întortocheate nu sunt primejdioase deloc.”

„Îți doresc, mi-a șoptit ea la ureche, destul soare ca să-ți lumineze zilele, destulă ploaie că să pui preț pe soare. Destulă bucurie că să-ți întărească sufletul, destulă durere ca să pui preț pe scurtele momente de fericire ale vieții, destule întâlniri ca să poți spune „Adio” din când în când.”

„Acum, azi, când spatele meu încovoiat și fața plină de riduri ascund și ultima urmă de frumusețe, îmi face plăcere și mă simt bine să recunosc: cândva, odată, demult, am fost foarte frumoasă.”

„Toată lumea moare. Oamenii încearcă să trăiască cât mai mult, dar știi ceva? Nu e deloc distractiv să fii cel mai bătrân. N-are rost să trăiești. Nu când toți ceilalți nu mai sunt în viață.”

„Dar noi aveam altceva, ceva foarte deosebit. O legătură între inimile noastre, un curcubeu scânteietor a cărui strălucire apărea și dispărea odată cu anii. Dar care era mereu acolo.”

„Se întâmplă ceva cu oamenii cărora le e tare dor de ceva sau de cineva multă vreme. Li se întunecă ochii și-și pierd abilitatea de a vedea frumusețea din jur, frumusețea de zi cu zi.”

„Despărțirile sunt cele mai rele de pe lume. Chiar și acum detest din toată inima să spun „La revedere”. Despărțirea de o persoană la care ții o să-ți fie mereu o rană în suflet.”

„Mă doare să recunosc, dar majoritatea oamenilor au tendința să dispară treptat după un timp. Nu chiar așa de mult încât să-i uiți de tot. Nu chiar așa de mult încât să nu mai însemne nimic pentru tine. Dar neliniștea aia de la început, panica, se tocește și în cele din urmă îi ia locul ceva un pic mai neutru. Ceva cu care, într-un anume fel, poți să te împaci. În anumite situații nici măcar nu mai vrei să aduci din nou la viață vechea prietenie, iar legătura care rămâne aduce mai mult a obligație decât a entuziasm, Devin oameni cu care să ții legătura.”

„Sunt anumite amintiri pe care nu poți pur și simplu să le uiți. Nu te lasă în pace, precum un furuncul care coace și care, din când în când, se sparge. Și simți atunci durere, o durere cumplită.”

„Sunt oameni ale căror nume nu trebuie trecute într-un caiet cu adrese ca să-ți rămână în minte pentru totdeauna.”

„Pe măsură ce îmbătrânești, amintirile despre lucruri care s-au întâmplat de curând își pierd din consistență, dar amintirile din copilărie devin atât de vii de parcă de-abia s-au întâmplat.”

„Toți au o iubire de care nu scapă niciodată, Jenny. E normal. […] O dragoste neconsumată, o iubire care n-a avut parte de un sfârșit mai acătării. Toată lumea are o asemenea iubire. Cineva care a făcut săpături adânci în inima ta și care a rămas acolo.”

„Niciodată nu ești altceva decât sufletul pe care îl ai.”

„-Vreau să-ți dau ție amintirile mele. Ca să nu pălească și să dispară.
-Ții minte așa de multe, așa de multe amănunte.
-Trebuie doar să-nchizi ochii și să te gândești în urmă. Când tot ce ai e timpul, gândurile devin foarte profunde.”

„Se spune că nu-ți uiți nicicând prima dragoste adevărată. Că-și face cuib adânc în memoria trupului tău. Exact acolo trăiește încă Allan. Poate fi un soldat căzut pe câmpul de luptă sau un pensionar trecut în lumea celor drepți, dar încă trăiește în mine. În adâncul trupului meu plin de zbârcituri. Și când o să intru în mormânt, o să-l iau cu mine în speranța c-o să-l găsesc acolo sus, în ceruri.”

„Să nu te temi de viață, Jenny! Trăiește! Înfruptă-te! Râzi! Viața nu e făcută ca să te întrețină pe tine, ci tu ești cea care trebuie să întreții viața. Îndrăznește să prinzi ocaziile ori de câte ori se ivesc și folosește-te de ele ca să faci ceva bun.”

„Dragostea zace sub fiecare piatră de mormânt. Atât de multă dragoste. Priviri care fac să se clatine o viață întreagă. Mâini care se țin strâns pe o bancă în parc. Privirea unui părinte spre copilul său nou-născut. O prietenie atât de puternică, încât nu are nevoie de patimă. Două trupuri care devin unul la nesfârșit. Dragoste. E doar un cuvânt, dar spune așa de mult. Până la urmă doar dragostea contează.
Ai iubit destul?”

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Înainte să fim ai voștri, de Lisa Wingate

„Memphis, 1939. Rill Foss, o fată de doisprezece ani, duce o viață fericită la bordul unei case plutitoare de pe...

Închide