Cartea secretelor, de E.O. Chirovici

49898567_545568519254194_2120980414133698560_n

 „Nu poți avea încredere în propriile amintiri.
Nu poți avea încredere nici în relatările altora.
Așadar, cum poți să afli ce s-a întâmplat cu adevărat în noaptea aceea?

Psihologul James Cobb susține într-o noapte ploioasă, la New York, o prezentare despre artă recuperării memoriei pierdute. La plecare este abordat de un străin: un om aflat pe moarte, care îi povestește că, în urmă cu aproximativ patruzeci de ani, s-a trezit într-o cameră de hotel alături de o femeie ce fusese ucisă, dar nu își amintește ce s-a întâmplat. Cobb trebuie să afle dacă are de-a face cu un om nevinovat sau cu un criminal. Însă ițele acestui mister vechi sunt mult mai încâlcite decât par la prima vedere.”

 Cartea secretelor a fost o adevărată surpriză pentru mine. Am devorat-o aproape pe nerăsuflate. M-am decuplat de la realitate și pentru două zile m-am lăsat cu totul captivată de această poveste extrem de incalcită.
Conform notei autorului de la final, romanul a mai văzut o dată lumina tiparului în 2012 sub titlul O amintire de la Paris. Între timp, Chirovici a mai șlefuit puțin povestea și a luat decizia de a o republica cu noul titlu. Bănuiesc că a luat decizia asta după succesul pe care l-a avut cu Cartea oglinzilor, succes care i-a adus un renume și pe piața internațională.

Structura romanului și modul de desfășurare al acțiunii par a fi gândite după aceeași rețetă „magică” pe care a folosit-o și Musso în romanele sale și care i-a devenit oarecum un fel de „semnătură”.
James Cobb, psihiatru de meserie, este rugat de un muribund milionar să dezlege misterul unei nopți care i-a marcat întreaga existența prin intermediul hipnozei. Cum timpul era singurul lucru care îi lipsea și în acel moment nu mai avea absolut nimic de pierdut, Joshua Fleisher îi povestește lui James o întâmplare care a avut loc cu patruzeci de ani în urmă. Pe când avea 20 și ceva de ani, Josh și prietenul său Abraham (Abe) se îndrăgostesc la Paris de aceeași femeie – Simone. Într-o dimineață, Josh se trezește într-o cameră de hotel, alături de cadavrul lui Simone, fără să aibă vreo amintire cu privire la ceea ce s-a întâmplat în noaptea precedentă. În urma sesiunilor de hipnoză, adevărul nu iese însă la lumină, misterul adâncindu-se și mai mult. După moartea lui Josh, intrigat de poveste, James pornește pe cont propriu în căutarea adevărului și cu cât descoperă mai multe, cu atât lucrurile devin din ce în ce mai bizare, iar oamenii pe care îi întâlnește îi prezintă lucrurile din atât de multe perspective, încât la un moment dat nu mai știam cine e personajul negativ în povestea asta, cine a înșelat pe cine, cine a omorât pe cine sau cine e cine. Are vreun sens? Nu cred. Așa ziceam și eu.

 Chirovici se joacă cu mintea ta ca un jucător profesionist. Cu cât se duce mai departe în trecut cu atât povestea capătă noi dimensiuni. Personajele care apar pe parcurs oferă perspective diferite asupra celor două personaje principale – Josh și Abe, fiecare complet diferită sau în antiteză față de cea anterioară. Așadar… Cine a fost cu adevărat Abe? Cine a fost cu adevărat Josh? Cine a omorât-o pe Simone? Ce s-a întâmplat în acea noapte la Paris?

Unele lucruri e mai bine să rămână nespuse, iar unii oameni e mai bine să rămână uitați. Atunci când încerci să dezgropi secrete demult îngropate riști să deschizi cutia Pandorei. Și de cele mai multe ori nu ești pregătit să înfrunți adevăruri dureroase și nici să-ți înfrunți fantomele.
Pornind în căutarea adevărului lui Josh, James ajunge față în față cu proprii monștri, iar conștientizarea răului făcut nu este una ușor de digerat. Poate că uneori, doar uneori, morții trebuie să rămână morți, iar noi, cei vii trebuie să-i lăsăm în pace.

Povestea mi-a plăcut foarte mult, însă am depunctat autorul din cauza finalului. Am simțit că au rămas câteva lucruri neclare. Pe întreg parcursul romanului atât Josh, cât și Abe au avut parte de caracterizări care s-au bătut cap în cap. La final, am rămas cu aceeași incertitudine. Nu am reușit să înțeleg cine a fost de fapt personajul negativ. Au fost oare amândoi? E adevărat că suntem cu toții și buni și răi în ochii oamenilor cu care intrăm în contact, în funcție de impactul pe care îl avem asupra vieților lor. În cazul acesta aș fi preferat totuși să mă lămuresc.

Cartea a apărut la editura Rao și o găsiți aici.

Rating Goodreads: 4/5*

Iustina Dinulescu

Fragmente:

„Ură poate fi uneori un combustibil la fel de puternic precum iubirea.”

„Am convingerea că lucrurile pe care nu le-am făcut ne definesc la fel de precis ca lucrurile pe care am ales să le facem. Cred, de asemenea, că nu este o coincidență că ne aflăm într-un anumit moment în fața unei uși, chiar dacă nu o deschidem niciodată. Ușile pe care nu le deschidem sunt la fel de importante ca și cele prin care alegem să pășim. Oamenii sunt tentați să uite și, când vine vremea socotelii, nimeni nu numără ușile rămase închise, ci doar pe cele câteva pe care le-au deschis.”

„Orice relație este riscantă. Când oamenii sunt îndrăgostiți, își deschid sufletele și cel mai adesea ajung să fie răniți, poate chiar mutilați pentru tot restul vieții. Nu pentru că partenerii lor sunt oameni răi, ci pentru că pot fi reci sau temători, sau ambele.”

„Există oameni care n-ar trebui să se întâlnească niciodată, precum Bonnie și Clyde. Este ca o reacție chimică-două substanțe care sunt inofensive luate separat pot produce o explozie devastatoare odată amestecate.”

„Unele întâmplări n-ar trebui să iasă niciodată la lumină, fiindcă odată ce se întâmplă asta, se ofilesc precum florile smulse din rădăcină și formele lor devin fără sens. Sunt doar proiecții abstracte, întâmplări fără sens, pete de cerneală în care oricine este liber liber să vadă orice vrea să vadă, deoarece indiferent ce vede fiecare persoană, sensurile inițiale, reale, au dispărut de mult, chiar și pentru cei care le-au fost martori la momentul respectiv. Toți avem dreptul de a uita și de a fi uitați.”

„Așa-numitul adevăr nu este nimic altceva decât un cimitir, o sumă de lucruri care au murit fiindcă oamenii n-au mai visat la ele. Timp de mii și mii de ani, milioane de îndrăgostiți au visat privind luna, până când Neil Armstrong a dat o fugă până acolo și a dovedit că astrul nopții este doar un bulgăre insipid de praf, un loc ostil, sterp.”

„Când vrei să jefuiești cu adevărat pe cineva, nu-i furi viitorul, ci trecutul. Viitorul este prin definiție o incertitudine nebuloasă, o sumă de obiective neclare care adesea nu se împlinesc și dacă o fac-de obicei fie prea târziu, fie prea devreme-sunt mai degrabă dezamăgitoare, pentru că așteptările noastre sunt întotdeauna prea mari comparativ cu ceea ce realitatea poate oferi.
Trecutul este singura certitudine, singurul refugiu sigur, chiar dacă între timp memoria noastră înșelătoare a turnat întâmplările vieții noastre, importante sau mai puțin importante, într-un tipar cu totul diferit. Trecutul este unic și irepetabil și, spre deosebire de viitor, este numai al nostru: bun sau rău, important sau neimportant, irosit sau fructuos, nimeni altcineva nu-l poate avea.”

„Toți oamenii pe care-i urâm par să semene între ei, însă oamenii pe care-i iubim sunt mereu diferiți unii de alții.”

„Într-un oraș mare și strălucitor ca un diamant, trei destine se intersectaseră și se amestecaseră pentru totdeauna. În durere sau în iubire, nu avea importanță: prea adesea cele două cuvinte înseamnă unul și același lucru.”

„Oamenii spun că timpul vindecă. Greșesc. Atunci când trăiești ceva cu adevărat cumplit, timpul începe să curgă, pur și simplu, în două albii diferite, ca apele unui râu care se desparte-n două. Într-o parte a lui, îți continui viața obișnuită, cel puțin în aparență. Dar cealaltă parte se reduce treptat doar la acel moment, pe care-l trăiești mereu, iarăși și iarăși, cu aceeași intensitate, un vârtej din care nu vei mai ieși niciodată.”

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

1 Comment

  1. Am primit și eu cartea cadou de curând și abia aștept să ajung la ea. Tentantă recenzie, felicitări! <3

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Acces interzis, de Karen Cleveland

"Știi cui îi spui la revedere în fiecare dimineață? Mergi la birou. Îți pregătești cafeaua. Îți deschizi computerul. Jobul tău:...

Închide