Casa de lângă lac, de Kate Morton

casa-de-langa-lac_1_fullsize

Citind şi această carte a lui Kate Morton nu pot decât să o trec oficial în fruntea listei mele de autori preferaţi. Nu pot decide care roman al ei, dintre cele trei citite de mine, este cel mai bun. Toate sunt la fel de bine scrise, nişte puzzle-uri imense, ale căror piese sunt create cu o imaginaţie incredibilă şi cu detalii excepţionale. Fiecare loc, fiecare personaj, fiecare întâmplare care poate părea în primă fază lipsită de o importanţă prea mare devine în cele din urmă piatra mică care răstoarnă carul mare.

„Sadie Sparrow soseşte în Cornwall ca să petreacă o vreme cu bunicul ei. I s-a sugerat să îşi ia o vacanţă după ce a divulgat în presă detalii ale unui caz la care lucra şi nu are de ales, ştie că altfel riscă excluderea din Poliţia Metropolitană. Totul i se pare fără rost până într-o zi când dă, din întâmplare, peste o maiestuoasă casă abandonată,  izolată de păduri, pe marginea unui lac. Locatarii par să o fi părăsit în mare grabă, căci prin ferestre se zăreşte o ceaşcă de ceai uitată pe o măsuţă, nişte flori uscate într-un vas şi portretul unui copil frumos, făcut de o mână sigură, pe care se desluşeşte o dată: 23 iunie 1933. Instinctul de detectiv nu o trădează, Sadie simte că în casa aceea s-a întâmplat ceva teribil şi este hotărâtă să dezlege misterul de care se simte atrasă în mod inexplicabil.

Cornwall, iunie 1933. Domeniul familiei Edevane, Loeanneth, îşi aşteaptă oaspeţii pentru petrecerea tradiţională de la mijlocul verii. Alice Edevane are 16 ani, o inteligenţă vie şi vrea să fie scriitoare. Apropierea balului o emoţionează peste măsură, iar motivele nu-i lipsesc – a scris o povestire poliţistă dupa toate regulile artei şi se pregăteşte să-şi dezvăluie secretul: este îndrăgostită. Dar la miezul nopţii, când focurile de artificii luminează cerul întunecat, familia Edevane va suferi o pierdere atât de grea, încât va parasi Casa de lângă lac pentru totdeauna.”

Aşa cum spuneam, romanul de faţă este un puzzle imens, o călătorie între trecut şi prezent, menită să scoată la iveală secrete demult îngropate, uitate sau neştiute. Tema principală în romanele lui Kate Morton sunt secretele de familie. Aş putea spune chiar că asta e un fel de semntura a ei, astfel că dacă mi s-ar da să citesc un roman fără coperţi aş identifica-o foarte repede ca autoare.

Din Casa de lângă lac a dispărut un copil şi nu a mai fost găsit. Timpul a trecut şi majoritatea celor care au asistat la acea întâmplare nefericită au pierit luând cu ei taine ascunse. Însă viaţa are modul său de a readuce trecutul înapoi. Sadie descoperă întâmplător Casa de lângă lac şi ceva o cheamă spre acel loc, îndemnând-o să-i dezvăluie secretele. Aşa începe călătoria în timp, între anul 1933 şi 2003 şi între primul şi al doilea război mondial. Doar mergând în locurile în care au fost purtate personajele şi în timpurile în care au trăit ajungem să le cunoaştem mai bine, să le înţelegem şi să le aflăm motivaţiile, temerile şi judecata care a stat în spatele anumitor decizii şi fapte care se reflectă încă în prezent.

Pot să mă laud că am avut la un moment dat o anume bănuială, care la final s-a dovedit a fi reală, însă tot nu mi-am putut imagina întregul tablou. Misterul este păstrat şi amplificat cu sfinţenie pe tot parcursul romanului. În operele lui KM doar la final poţi să răsufli uşurat pentru că ai aflat în sfârşit marele secret!

Personajul remarcabil al acestei poveşti este de departe Eleanor, chiar dacă la început nu i se acordă foarte mare atenţie şi acţiunea nu pare centrată pe ea. Eleanor este mama care îşi iubeşte nespus copiii şi se dedică acestora trup şi suflet, este soţia iubitoare şi grijulie care se străduieşte să îşi păstreze promisiunile şi, în cele din urmă, este femeia care încearcă să se redescopere şi să-şi păstreze sufletul tânăr.

Casa de lângă lac este o poveste superbă, impresionantă prin modul în care este scrisă şi prin emoţia pe care o transmite. Este o poveste despre familie, despre iubire şi sacrificiu, despre decizii care schimbă vieţi şi despre secrete care macină suflete.

Recomand cu căldură! Merită!!! O găsiţi aici.

Fragmente:

„Mereu îți închipui că ai destul timp până când, într-o bună zi, îți dai seama că s-a scurs de tot.”

„Singurul lucru pe care poți să-l presupui e că nu te poți bizui pe nimeni.”

„Așa e viața, cu uși care se deschid către tot felul de posibilități și se închid constant, în timp ce oamenii își croiesc drum orbește.”

„Oamenii sunt fascinanți, nu-i așa, când te apropii mai mult de ei și aflii cum sunt alcătuiți?”

„Dragostea, nu întotdeauna avem de ales unde, cum și cu cine…iar dragostea ne dă curajul să suportăm ceea ce nu ne-am fi închipuit vreodată că putem.”

„Dragostea îi făcea pe oameni neînfrânați, avântați și liberi.”

„Tot ce contează pentru mine sunt oamenii și experiența. Legătura-asta e totul. Acea scânteie dintre oameni, legătura invizibilă.”

„Pâlpâirea firavă a speranței persistă mereu undeva, departe, indiferent cât de anevoios e drumul către ea.”

„În copilărie, Eleanor nu-și dăduse niciodată seama câtă bucurie putea să-i producă unui adult să stea pur și simplu. Lipsa oricăror solicitări și așteptări, întrebări și răspunsuri era o plăcere simplă și adevărată.”

„Lumea însemna echilibru și dreptate naturală, așa că există întotdeauna un preț de plătit, iar acum era prea târziu să mai închidă ușa aceea.”

„Uneori, tot ce putem face este să iubim în tăcere.”

„Uneori, a iubi de la distanță era tot ce puteai spera. Și, desigur, era mai bine decât să nu fi iubit deloc.”

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Povestea Faridei, de Farida Khalaf & Andrea C. Hoffmann

"Povestea Faridei reprezintă primele memorii ale unei supravieţuitoare a terorii ISIS. Toţi bărbaţii au fost omorâţi. Toate femeile au devenit...

Închide