Castelul de sticlă, de Jeannette Walls

castelul-de-sticla-editie-tie-in-cover_big

„Dacă nu vrei să te scufunzi, cel mai bine e să înveți să înoți.” 

„Castelul de sticlă este povestea adevărată și tulburătoare a unei familii nonconformiste pentru care aventura, spiritul liber și traiul neîngrădit de reguli inutile sunt mai presus decât confortul unui cămin tipic. Soții Walls își cresc cei patru copii învățându-i să nu se teamă de nimic, să gândească liber, să fie independenți, dar toate acestea vin cu prețul unei vieți de nomazi, al absenței unei case decente și, de multe ori, al lipsei mâncării și hainelor. Rex Walls, tatăl, un tip carismatic, de o extraordinară inteligență, îi învață pe copii istorie, fizică, vânează demoni împreună cu ei pentru a-i face să-și depășească temerile, le dăruiește stelele de pe cer de ziua lor, dar, dincolo de toate, nu reușește să le asigure un trai decent. Peste ani, fiica cea mijlocie, Jeannette, își povestește copilăria într-o carte unică, de un umor extraordinar, dar și de o profunzime emoționantă.

Ceea ce face această carte atât de specială, devenită bestseller în numeroase țări, nu este doar curajul lui Jeannette Walls de a scrie lucrurile pe care un om obișnuit le-ar ascunde poate, din jenă, ci faptul că face asta cu tandrețe și dragoste față de familia sa, încercând mai degrabă să-și înțeleagă părinții decât să-i judece.”

Sunt cărți despre care poți vorbi cu ușurință și cărți care te ating atât de profund încât sentimentele care se îngrămădesc în sufletul tău nu reușesc să prindă viață și să se transforme în cuvinte. O astfel de carte este și Castelul de sticlă. Povestea lui Jeannette este extrem de tulburătoare și mi-a stârnit o mulțime de sentimente contradictorii pe care o să încerc să le identific pe măsură ce vorbesc despre ea.

Să fii părinte nu este deloc ușor. E copleșitor și uneori simți că porți pe umeri greutatea întregii lumi. Să fii copil și să încerci să nu-ți judeci părinții pentru ceea ce fac este poate la fel de complicat. Familia Walls nu este o familie obișnuită, iar Rex și Rose Mary Walls cu siguranță nu sunt genul de părinți model. Aș îndrăzni chiar să spun că granițele dintre nonconformism, nebunie și inconștientă sunt extrem de fine în cazul lor, aproape insesizabile uneori, iar ei sunt când de o parte, când de alta a acestora. M-am revoltat deseori, m-am înfuriat îngrozitor citind modul în care aceștia gestionau situațiile de criză dând bir cu fugiții sau cum își puneau propriile nevoi și vicii deasupra nevoilor și bunăstării copiiilor lor.

Paradoxal, din multe întâmplări reiese dragostea lor pentru cei 4 copii, însă aproape de fiecare dată acele momente sunt umbrite de neglijența, nepăsarea, și inconștiența despre care vorbeam. Chiar sunt un paradox, altfel nu știu cum i-aș putea caracteriza. Mi-au rămas în minte câteva scene care reliefează ceea ce spun. De exemplu, în ziua când Jeannette împlinește 10 ani, tatăl său o întreabă ce își dorește cel mai mult să primească în dar, iar ea îi răspunde că singură ei dorință este ca el să nu mai bea. În ziua următoare, Rex se leagă de pat și o vreme nu mai iese din camera să și nu mai pune gura pe băutură. Până într-o zi, ziua în care familia Walls ar fi trebuit să petreacă un Crăciun sărăcăcios, dar liniștit. Acel Crăciun este însă distrus de un tată beat și agresiv, care nimicește nu doar bradul improvizat, ci și o altă bucățică de copilărie din sufletul celor 3 copii mai mari. Același Rex Walls își duce fiica adolescentă-pe Jeannette, într-un bar și o trimite împreună cu un tip libidinos în apartamentul acestuia, iar când aceasta îi spune că acel bărbat aproape că a violat-o, Rex îi spune să nu mai exagereze.
Rose Mary, pe de altă parte, este găsită de copiii săi mâncând pe ascuns o tabletă mare de ciocolată, în timp ce copiii săi mâncau resturile altora găsite în tomberoane sau nu mâncau deloc…

Astfel de momente sunt din abundență pe tot parcursul romanului. Unele scene sunt de-a dreptul dureroase. M-am simțit atât de neputincioasă și atât de furioasă. I-am condamnat pe acești părinți și cred că îi condamn în continuare, deși copiii lor au reușit să îi ierte și să meargă mai departe. Au crescut frumos în ciuda tuturor lipsurilor, un lucru cu adevărat remarcabil.

M-a impresionat în mod deosebit legătura strânsă dintre Jeannette și frații săi. Această iubire cred că i-a salvat. Deși au fost privați de atâtea lucruri materiale au reușit cumva să-și păstreze sufletul pur, găsind unul în altul sprijinul pe care nu îl aveau din partea părinților. Forța lui Jeannette, hotărârea și perseverența ei m-au impresionat în egală măsură. Este un om de care îmi voi aminti mereu atunci când cred că viața mea merge prost. Din forța ei o să-mi iau și eu puterea de a merge mai departe indiferent de cât de greu mi se pare că îmi merge.

Castelul de sticlă nu e doar o poveste. Este o lecție de viață cât se poate de reală, de tristă, de dură. Este o lecție despre familie, despre iubire și iertare și despre căile nebănuite ale vieții. O recomand din toată inima. Pe mine m-a răscolit mai mult decât am reușit să redau în cuvinte!

O găsiți aici.

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

1 Comment

  1. Ce bine suna!!! O trec pe lista mea! Mulțumesc pentru recomandare!

Lasă un răspuns către Ancasicartile Cancel reply

Citește articolul precedent:
Poveste pentru timpul prezent, de Ruth Ozeki

  "Cred că, în cele mai întunecate locuri ale inimilor lor, oamenii sunt violenți și le face plăcere să se...

Închide