Lumina dintre oceane, M.L. Stedman

lumina-dintre-oceane-4939-4

 

„Binele și răul sunt ca niște șerpi scârboși: atât de încurcați, că nu-i deosebești unul de altul decât după ce-i împuști pe amândoi, și atunci e prea târziu.”

Am ales să încep cu acest citat pentru că mi s-a părut cel mai potrivit pentru a exprima ideea principală a acestui roman. Încă din copilărie ni se stabilesc nişte repere cu privire la ce este bine şi ce este rău. Cu timpul, învăţăm să le definim, să le deosebim. Şi totuşi… totuşi graniţa dintre ele este atât de fină uneori, încât ceea ce e bine se poate dovedi a fi de fapt rău sau invers.

Lumina dintre oceane s-a dovedit a fi un roman pur şi simplu superb. Fără cusur. Nici un detaliu nu a fost lăsat la voia întâmplării. Este o poveste despre alegeri greşite sau nu, despre oscilarea între bine şi rău atunci când faci acele alegeri, despre nevoile şi zbuciumul sufletului uman, despre iubire în diferitele forme pe care le ia, dar mai ales…despre pierdere – pierderea raţiunii, a speranţei, a sinelui, a tot ceea ce ai mai scump pe lume.

Patru destine schimbate pe veci datorită mai multor alegeri, care nu se poate spune că au fost nici bune, nici rele. Fiind mamă, îmi pot închipui şi pot înţelege disperarea cu care Isabel s-a agăţat de miracolul vieţii aduse de valuri, după ce a suferit 3 avorturi. O astfel de pierdere te dărâmă, iar Isabel alege să îşi însuşească copilul venit de nicăieri, convingându-se că mama pe care o avea a murit, iar soarta orfanului poate fi schimbată datorită ei. Momentul în care barca ajunge la mal cu bebeluşul, la scurt timp după piederea celei de-a treia sarcini, îi întăreşte convingerea că întâmplarea e un semn divin.

Mă pot pune de asemenea şi în pielea lui Hannah, mama care crede că şi-a pierdut copilul şi soţul pentru totdeauna în imensitatea oceanului, deşi nu încetează să-i caute sau să spere că ei sunt în viaţă. Îi pot înţelege şi zbuciumul ulterior. Asemenea situaţii cu siguranţă că nu ar fi uşor de depăşit.

Acţiunea se desfăşoară într-un ritm halucinant, astfel că e foarte greu, imposibil aş spune, să te dezlipeşti de carte. Viaţa nu este uşoară, ăsta e un lucru cert. Dezamăgirile, pierderile pe care le suferim, temerile şi regretele noastre ne împing adesea către limite, trecând haotic graniţa dintre bine şi rău, când încolo, când încoace. Privind din perspectiva lui Isabel probabil că aş fi făcut aceleaşi alegeri. Pe de altă parte, punându-mă în postura lui Hannah, cred că aş fi fost nemiloasă. De fapt, cred că oricare ar fi fost alegerea lui Isabel și a lui Tom, vieţile tuturor ar fi avut oricum alte traiectorii.

Finalul…ei bine finalul m-a luat puţin prin surprindere. Nu e nici trist, nici fericit. Cred ca asemenea poveşti nu au cum să fie cu happy end. Tragedia, imprevizibilul sau coincidenţa pândesc întotdeauna după colţ.

Mulţumesc tare mult celor de la Libris pentru că am avut ocazia să citesc această minunată carte. A fost o călătorie fascinantă, pe care am sfârşit-o cu mare părere de rău. O recomand cu multă căldură. Poate fi găsită la categoria Literatură universală.

P.S. Am terminat de citit târziu în noapte, iar astăzi am reușit să văd și ecranizarea făcută după roman. Evident, nu se abate de la regula că e ceva mai slabă decât cartea. Lipsesc multe detalii semnificative, câteva sunt puțin modificate. Filmul nu poate reda niciodată cu adevărat zbuciumul și gândurile personajelor, intensitatea trăirilor putând fi descoperită doar între paginile cărții. Cu siguranță că dacă nu aș fi citit cartea și aș fi văzut doar filmul aș fi fost mult mai impresionată, altminteri acord doar 8/10 filmului.

Fragmente: 

„Viețile se duc, urmele rămân. Și se gândi la disperarea care-l copleșise pe omul acela distrus de tristețe. Nu doar războiul te poate face să-ți pierzi mințile.”

„Cred că niciodată nu putem vorbi cu adevărat despre viitor. Putem vorbi doar despre ceea ce ne închipuim că ar putea fi viitorul, despre ceea ce ne-am dori. Nu este același lucru.”

„De pe urma războiului Isabel învățase ceva, și anume ideea de a nu lua nici un lucru ca pe ceva sigur, ideea că nu e bine să amâni ceea ce contează cu adevărat. Te puteai trezi că viața îți smulge lucrurile la care ții și că nu le mai poți redobândi.”

„A descifra rostul lucrurilor-oricare ar fi el-este o adevărată provocare.”

„Avem paradisul nostru. Cu soare și cu ocean. Și ne avem unul pe altul, ne aparținem unul altuia.”

„Maternitatea-o stare plină de taine. De cât curaj are nevoie o femeie pentru a se aventura în așa ceva, își spuse el.”

„Nu se știe niciodată când ajungi în viață să fii recunoscător pentru un lucru din trecut.”

„O viață venise și se stinsese, iar natura nu se oprise în loc nici măcar o secundă pentru asta, își spuse Tom. Roata timpului și spațiului se învârte întruna și macină oamenii, așa cum moara macină grâul.”

„Iubirea e mai puternică decât regulamentele, Tom.”

„Regulile pot ucide un om, Tom știa acest lucru. Și totuși. Și totuși uneori tocmai ele stăteau între om și fiară, între om și monstru.”

„De iubire n-ai nici un motiv să te sperii.”

„Știa că o soție care își pierde soțul devine văduvă. Un soț care-și pierde soția e văduv. Dar dacă un părinte își pierde un copil, nu există nici un cuvânt care să descrie durerea lui. Părinții rămân pur și simplu „mamă” și „tată”, chiar dacă nu mai au un fiu sau o fiică. Ciudat lucru!”

„Viața asta-o ticăloasă în care nu poți avea încredere. Ce-ți dă cu o mână îți ia întotdeauna înapoi cu cealaltă.”

„Căsnicia are și părți bune, și greutăți. Dar un lucru pot să-ți spun-e mult mai complicat decât viața de unul singur.”

„E incredibil cum un copil îți doboară toate mijloacele de apărare. Pătrunde pur și simplu în ființa ta. E ca un atac care te ia prin surprindere.”

„Cuvintele aveau talentul de a se băga în tot felul de locuri în care nu aveau ce căuta. În viață e mai bine să ții pentru tine ceea ce știi, învățase lecția asta.”

„La ce te ajută dacă tot răscolești trecutul? Acum nimic nu se mai poate îndrepta. […] Ei, Ddacă vrei să faci pe cineva să-și piardă mințile, calea cea mai sigură este să-l pui să-și ducă bătăliile iar și iar, până îndreaptă lucrurile.”

„Se uită cu atenție la rotirea razei de lumină și râse cu amărăciune la gândul că unghiul în care bătea lumina făcea ca insula să rămână tot timpul cufundată în întuneric. Un far este destinat altora; nu poate să lumineze spațiul din imediata lui apropiere.”

„Purtăm cu noi toată viața hotărârile pe care le luăm. Asta e adevăratul curaj. Să accepți consecințele greșelilor tale.”

„Atâta timp cât porți în minte lucruri bune, poți fi fericit. Sunt sigur.”

„Odată ce un copil îți pătrunde în suflet, nu se mai pune problema dacă lucrul ăsta este sau nu drept. […] De dragostea pe care o nutrești față de un copil nu te poți apăra, Violet o știa prea bine.”

„Cu minciuna nu faci decât să dai de belea. Uneori exact acolo ajungi și dacă spui adevărul.”

„Când vine vorba de copii, părinții sunt alcătuiți doar din instinct și speranță. Și teamă. În privința asta nu mai țin cont nici de regulamente, nici de legi.”

„Uneori uitarea este singura cale înapoi spre normalitate. Timpul și uitarea vindecă rănile.”

„Uneori viața se dovedește a fi dură, Isabel. Uneori te lovește crunt. Și uneori, când îți spui că mai rău de atât nu se poate, se întoarce și îți mai trage una.”

„Poate că, atunci când stai să cântărești lucrurile, nici un om nu este caracterizat doar prin fapta lui cea mai rea.”

„De iertat nu trebuie să ierți decât o dată. […] Totdeauna putem alege o cale. Toți.”

„Cu trecerea anilor, semnificația unor lucruri se pierde și din ele nu rămân decât niște oase albe, de pe care s-a dus orice sentiment sau valoare.”

„Cicatricele sunt o altă formă a memoriei.”

Read More

Printre tonuri cenuşii, de Ruta Sepetys

printre-tonuri-cenusii_1_fullsize

” Lituania, iunie 1941: Lina, o adolescentă de cincisprezece ani, fiică de rector universitar, se pregătește să urmeze din toamnă cursurile Școlii de Arte din Vilnius, și așteaptă cu nerăbdare vacanța de vară de dinainte. Dar, într-o noapte, bubuituri amenințătoare se aud la ușă, iar din acel moment viața ei și a familiei ei se schimbă pentru totdeauna. Poliția secretă sovietică, NKVD, îi arestează pe Lina, pe mama ei și pe frățiorul ei mai mic. Cei trei sunt evacuați din căminul lor și târâți în vagoane de transportat vite, descoperind curând că destinația lor era Siberia. Despărțită de tată, Lina încearcă să strecoare indicii în desenele ei, pe care reușește să le expedieze în secret, din mână în mână, sperând să ajungă în lagărul unde este el încarcerat. În această sfâșietoare și tragică poveste, Lina se luptă cu disperare pentru viața ei și a celor apropiați, cu singura armă de care dispune: iubirea. Dar oare iubirea este de ajuns ca s-o țină în viață? „

Doamne, m-a uns pe suflet cartea asta! E primul gând pe care îl am acum, după ce am terminat-o de citit. Mai departe, cred că o să-mi găsesc destul de greu cuvintele potrivite.

Read More

Cu ultima suflare, de Paul Kalanithi

cu-ultima-suflare-c1

„La treizeci şi şase de ani, neurochirurgul Paul Kalanithi a descoperit că suferă de cancer la plămâni. A fost începutul unei schimbări tragice: medicul care tratează pacienţi în faza terminală s-a transformat într-un pacient care se luptă să trăiască. Iar viitorul pe care şi-l imagina împreună cu soţia s-a evaporat.

 Cu ultima suflare este cronica transformării sale dintr-un naiv student la Medicină, care se întreabă ce înseamnă o viaţă plină de sens, în neurochirurg, în pacient şi într-un tată care trebuie să-şi înfrunte propria moarte.
De ce merită trăită viaţa? Ce faci când viitorul rămâne un etern prezent? Ce înseamnă să ai un copil când nu mai ai şansă la viaţă? Iată câteva dintre întrebările la care autorul acestei mărturii profund emoţionante caută răspuns. Cartea lui Paul Kalanithi este o meditaţie de neuitat despre înfruntarea morţii şi un elogiu al vieţii.”

Nu mă întrebaţi cum de am ales două cărţi cu acelaşi  subiect – cancerul – la o singură vizită la Bibliotecă. Nu mă întrebaţi nici de ce am fost atât de sadică încât să le citesc una după alta. M-au dat peste cap, vă spun sincer. Dacă vreţi să citiţi şi să plângeţi, puteţi risca şi voi, aşa cum am riscat şi eu…

Paul Kalanithi a fost neurochirurg şi scriitor. Prima sa dragoste a fost literatura, cea de-a doua medicina. După aflarea diagnosticului de cancer pulmonar în fază terminală se reîntoarce la prima sa iubire şi „cu ultima suflare” scrie aceste memorii. Starea lui s-a deteriorat însă mai repede decât a apucat să scrie, astfel că epilogul este scris de soţia lui, după moartea acestuia, şi este poate cea mai sfâşietoare parte a întregii poveşti.

M-a uimit atitudinea lui Paul în faţa morţii. M-a uimit forţa cu care şi-a înfruntat boala, temerile şi fragilitatea fizică cauzate de cancer. Am admirat omul acesta, despre care nu auzisem până să-i găsesc cartea, de la prima până la ultima pagină. Nu, nu e singurul om care a înfruntat cu curaj şi cu demnitate o boală fatală, dar este cu singuranţă unul a cărei voce îţi rămâne întipărită în minte pentru totdeauna.

Avea în faţă un viitor strălucit, fiind un medic devotat profesiei sale, care iubea ceea ce făcea şi s-a dedicat oamenilor trup şi suflet până în ultima sa clipă. Destinul a avut însă alte planuri.

Am convingerea că deşi trupul nostru dispare la un moment dat, spiritul nostru rămâne în urmă prin schimbarea pe care o aducem în viaţa altor oameni. Scriitorii nu mor niciodată. Ei trăiesc prin intermediul cuvintelor. Paul a fost o forţă, iar cartea lui emană asta. Mai mult decât despre moarte, Cu ultima suflare e o carte despre viaţă, despre cum ajungi să o trăieşti din plin abia atunci când ai un cronometru invizibil deasupra capului, pe care doar îl auzi ticaind, despre cum iubirea învinge moartea şi o transformă în viaţă.

Vocea lui Paul e una plină de sinceritate. Poate tocmai această sinceritate mă face să vorbesc despre el spunându-i pe nume, ca şi cum mi-ar fi prieten, ca şi cum aş fi avut onoarea să îl cunosc.

A murit într-o zi de martie, în 2015, când magnoliile erau în floare. Dumnezeu cu siguranţă că a avut planuri mai măreţe cu el!

Dacă recomand cartea? E greu de spus, pentru că e extrem de dureroasă. Nu ştiu câţi dintre voi vor vrea să se încarce atât de mult emoţional. Dacă merită? Fără nici un dubiu. Nu mai eşti acelaşi om după ce citeşti cartea lui Paul.

Fragmente:

„Cărțile au devenit confidenții mei de încredere, lentile fine și mate ce îmi șlefuiau viziunea asupra lumii.”

„Medicii invadează trupul în toate modalitățile posibile. Îi văd pe oameni în momentele lor cele mai vulnerabile, mai sacre și mai intime. Îi aduc pe lume și îi însoțesc pe ultimul drum.”

„În timp ce stăteam acolo, mi-am dat seama că cele mai multe întrebări legate de moarte, viață și sensul ei, pe care oamenii și le pun la un moment dat, apar de obicei într-un context medical.”

„Când bisturiul devine inutil, cuvintele constituie unicul instrument al chirurgului.”

„Înainte de a opera pe creier un pacient, mi-am dat seama că trebuie să-i înțeleg mintea în primul rând. Să-i înțeleg identitatea, valorile, motivele pentru care consideră că meriți să te lupți cu dezastrele pe care el le consideră acceptabile pentru a încheia aceeași viață. Costul devotamentului meu în drumul spre succes a fost mare și eșecurile inevitabile m-au încovoiat sub povara sentimentului de vinovăție. Această povară face medicina sfântă și de-a dreptul imposibilă. Când preiei crucea altei persoane, uneori, trebuie să te lași doborât de greutatea ei.”

„Boala gravă nu îmi altera viața, ci dădea cu ea de toți pereții. Nu simțeam nici un fel de revelație. N-am trăit nici un moment de iluminare bruscă, în care să zăresc ceea ce contează cu adevărat. Mă simțeam mai degrabă ca un om care fusese azvârlit înainte de o ghiulea primită direct în spate. Trebuia să mă descurc cumva cu noua situație.”

„Viitorul meu atent planificat și câștigat cu sudoare nu mai exista. Moartea, atât de familiară în munca mea, îmi făcea o vizită personală acum. Iată-ne aici, față în față, și totuși nu-i recunoșteam înfățișarea. Stăteam la o răscruce unde ar fi trebuit să fiu în stare să văd și să urmez pașii pacienților fără număr pe care îi tratasem în decursul anilor. Dar în loc de asta, nu vedeam decât un deșert pustiu, neprimitor, care strălucea orbitor, de parcă o furtună de nisip ștersese orice urmă familiară.”

„Realitatea morții este tulburătoare. Însă nu există altă cale de a trăi.”

„Cu mulți ani în urmă, îmi trecuse prin cap că Darwin și Nietzsche căzuseră de acord asupra unui lucru: caracterul definitoriu al organismului este lupta. Să descrii viața altfel ar fi însemnat să pictezi un tigru fără dungi. După atât de mult timp petrecut în preajma morții, ajunsesem să înțeleg că moartea cea mai ușoară nu este neapărat cea mai bună.”

„Moartea este un eveniment care se întâmplă o singură dată, dar să trăiești cu o boală terminală este un proces.”

„Timpul are două tăișuri pentru mine acum. Fiecare zi mă aduce mai aproape de punctul cel mai de jos al ultimei mele căderi, dar și mai aproape de următoarea etapă. Iar în final, mă așteaptă moartea. Poate mai târziu decât cred, dar sigur mai devreme decât îmi doresc.”

„Când ajungi într-unul dintre multele momente ale vieții în care trebuie să arăți cine ești, oferă un jurnal cu ceea ce ai fost, ai făcut și ai însemnat pentru lume.”

Read More

O femeie la doctor, de Ray Kluun

o-femeie-la-doctor_1_fullsize

” Stijin și Carmen sunt tineri, frumoși, sofisticați. Trăiesc în Amsterdam, lucrează în propriile companii, sunt bogați, au o mulțime de prieteni și o fiică de trei ani pe care o adoră. Când frumoasa Carmen este diagnosticată cu cancer la sân, lumea lor se transformă în haos. Boala aduce cu ea tensiune și panică, sperantă și iluzie, îi indepărtează și îi apropie. Stijin își însoțește soția la ședințele de chimio și radioterapie, dar își caută consolarea în viața de noapte a orașului, cu prieteni și aventuri. Copleșitor prin realismul său, O femeie la doctor ilustrează o convingătoare lecție de viată despre moarte, dar și o retetă a supraviețuirii. Un exercițiu de exorcizare a durerii scriitorului, dar și un roman al optimismului, al unui „carpe diem“ total și nedisimulat.”

Read More

O mie nouă sute optzeci şi patru, de George Orwell

9789734632022-2084401

„Cine controlează trecutul controlează viitorul;
Cine controlează prezentul controlează trecutul.”

Dorind să bifez o căsuţă pe lista provocărilor în materie de lectură de anul acesta, iată că am ajuns la acest titlu. Un roman cu recenzii foarte bune, ecranizat, dar care nu prea este genul meu în mod normal. O mie nouă sute optzeci şi patru este o distopie, un roman politic din literatura clasica, pe care nu mi-ar fi dat prin gând să-l citesc, dar pe care iată, l-am citit, si spre surprinderea mea mi-a şi plăcut!

Se pare că romanul a fost publicat iniţial în anul 1949, însă lumea închipuită de Orwell la vremea respectivă nu pare cu totul şi cu totul de neimaginat în lumina trecutului nostru de pe vremea comunismului sau sub lupa prezentului din Coreea de Nord, de exemplu. Sau, reflectând în profunzime, chiar şi în contextul actual, când libertatea e până la urmă destul de relativă…

Read More

Orice lucru are preţul lui, Maggie Lehrman

orice-lucru-are-pretul-lui_1_fullsize

„Când Win, prietenul lui Ari, moare, ea îşi cumpără o vrajă care ii şterge amintirile despre el. Dar vrăjile au preţul lor. Uneori se dezlănţuie un adevărat vârtej de conexiuni ascunse şi primejdioase. Aşa se întâmplă cu Ari şi prietenii ei. Spusă din patru perspective diferite, povestea din romanul acesta tulburător împleteşte trecutul şi prezentul într-un suspans narativ care dezvăluie adevărul din spatele unei teribile tragedii.”

Mi-e greu să mă decid ce să spun despre acest roman. Cu siguranţă nu este o capodoperă, dar nu e nici unul care să nu merite lecturat. L-am terminat şi vă povestesc despre el, aşadar e ceva de capul lui. Nu atât cât mi-aş fi dorit eu, nu atât cât mă aşteptam din descriere, dar treaca-mearga…

Subiectul e cât se poate de interesant, dar nu este exploatat la potenţial maxim. Cel puţin cu senzaţia asta am rămas eu. Am citit romane cu adolescenţi mult mai bune. Aici s-a încercat combinarea realului cu câteva elemente fantasy, dar ceva nu s-a legat bine. Nu se dau foarte multe detalii despre lumea vrăjitoarelor, ele sunt prinse ici-colo în context. Mi-ar fi plăcut ceva mai elaborat în sensul ăsta.

Bun. Acum să vorbesc despre tema romanului: cum ar fi să poţi uita o pierdere importantă din viaţa ta şi durerea aferentă acesteia cu ajutorul unei vrăji? Care e preţul pe care trebuie să-l plăteşti? Sună a laşitate şi poate chiar asta este. Pierderile fac parte din viaţa noastră, ne definesc chiar. Ari alege însă să şteargă amintirile cu iubitul său mort pentru a nu înfrunta durerea pierderii acestuia. De aici, un întreg lanţ de evenimente, care se încurcă pe întreg parcursul romanului, uneori se prea precipită şi îşi pierde din credibilitate, urmând a se descurca abia la final, aşa cum e de aşteptat. Recunosc că nu mă aşteptam la acest deznodământ.

Încă un minus ar mai fi faptul că nu poţi stabili o legătură cu nici unul dintre personaje. Nu ştiu, poate n-am avut eu starea necesară, dar tind să cred că e mai degrabă vorba de modul în care e scrisă povestea. Ari, Win, Markos şi Kay sunt vocile care ne spun povestea. Mi s-a părut ciudat că i s-a dat glas şi lui Win dat fiind faptul că încă de la început e un personaj mort. E ciudat să îţi „vorbească” ca şi cum ţi-ar povesti totul din spatele unei ceşti de cafea.

Una peste alta, Orice lucru are preţul lui este o poveste despre cauză şi efect, despre alegeri şi consecinţe, despre anii teribili ai adolescenţei. Nu regret timpul alocat, a fost o lectură drăguţă. Se citeşte e repede, stilul autoarei e plăcut. Păcat că nu a fost exploatat mai mult subiectul.

Nu pot spune că o recomand neapărat, aşa cum fac de obicei. De data aceasta rămâne la alegerea voastră!

Read More