Ce a lăsat în urma ei, de Ellen Marie Wiseman

ce-a-lasat-in-urma-ei_1_fullsize

„Cu zece ani în urmă, mama lui Izzy Stone l-a împuşcat mortal pe tatăl ei, care dormea.
Devastată de aparenta boală mentală a mamei sale, Izzy, acum în vârstă de 17 ani, refuză s-o viziteze la inchisoare.
Dar când noua familie o roagă să ajute la inventarierea lucrurilor găsite intr-un azil de stat închis de multă vreme, Izzy descoperă un teanc de scrisori nedeschise, un jurnal vechi de câteva zeci de ani şi o fereastra spre propriul ei trecut.
Jurnalul aparţine Clarei Cartwright, care, cu aproape o sută de ani în urma, a respins o căsătorie aranjată, iar tatal ei a trimis-o la un sanatoriu de lux pentru oameni cu probleme mentale. Însă el îşi pierde averea în timpul prăbuşirii bursei, nu-şi mai permite îngrijirea ei, şi Clara este internată într-un azil de stat.
Izzy pune cap la cap bucăţelele din viaţa Clarei şi ajunge să-şi reconsidere propriile alegeri – cu rezultate socante.

Prezentul şi trecutul se întrepătrund într-o poveste impresionantă despre ce înseamnă dragoste şi loialitate – şi cât de departe suntem dispuşi să mergem pentru a-i proteja pe cei care au cel mai mult nevoie de noi.”

Romanul acesta te doare. Efectiv citeşti şi te doare. Mie personal mi-a întrecut orice aşteptare. L-am terminat cu lacrimi în ochi, aproape de ivirea zorilor. Nu m-am putut opri din citit, l-am devorat de-a dreptul pe nerăsuflate o noapte întreagă, trecând printr-un adevărat carusel de trăiri intense. Am trecut rapid de la agonie la extaz şi invers, deşi în această carte momentele fericite sunt prea puţine şi de scurtă durată. Aşa cum v-am spus încă de la început este o poveste tristă.

În anul 1995 a fost închis sanatoriul Willard State Asylum din New York, iar undeva în podul imensei clădiri au fost găsite 400 de valize ale pacienţilor care au fost internaţi acolo şi nu au mai ieşit niciodată. Există şi o colecţie de fotografii cu o parte din acele valize, care şi în prezent se găsesc expuse într-un muzeu din New York. Fotograful care a făcut pozele a vrut ca prin acest proiect să reconstruiască o bucăţică din viaţa celor care într-o zi şi-au pus lucrurile acelea în valize şi apoi au ajuns la Willard cu gândul că este doar ceva temporar.

Aşadar, inspiraţia autoarei vine dintr-un eveniment real, la fel ca locul în care se petrece acțiunea. La final aceasta enumeră câteva dintre sursele sale de documentare cu privire la viaţa într-un azil de stat şi la tratamentele aplicate pacienţilor acolo la vremea respectivă, lucru care mi-a creat şi mai mult senzaţia de gol şi de tristeţe. Cu toate că personajele romanului de faţă sunt în totalitate fictive, tratamentul şi comportamentul aplicate oamenilor care au fost cu adevăr prizioneri acolo sunt de-a dreptul barbare. M-am chircit de groază. Aveam cunoştinţe vagi despre subiect, însă acum consider că ştiu mai mult decât mi-aş fi dorit…

Romanul este o călătorie fascinantă între trecut şi prezent, care te poartă pe cărările celor mai nebănuite stări sufleteşti.

Povestea Clarei este una extrem de nefericită. O tânără frumoasă de 18 ani se îndrăgosteşte nebuneşte, însă părinţii se opun relaţiei şi îi aranjează o căsătorie mai convenabilă. În momentul în care Clara se răzvrăteşte şi îşi înfruntă părinţii tatăl său o trimite într-un sanatoriu de lux, ca să-i dea o lecţie. Însă această întâmplare nu rămâne doar la stadiul de simplă lecţie, căci după ce tatăl îşi pierde o parte din avere şi nu îşi mai permite să o ţină în acel sanatoriu, Clara este transferată într-un azil de stat – Willard. Aici începe cu adevărat calvarul şi lupta pentru a-şi păstra intactă vocea raţiunii. Lucrurile se întâmplă atât de repede şi atât de lent totodată încât citind uiţi să mai respiri şi deseori simţi că te sufoci de furie şi de neputinţă. Ulterior am citit că la vremea respectivă la azil nu erau internaţi doar cei care erau cu adevărat nebuni, ci şi oameni fără adăpost şi fără familii care să-i îngrijească. Aflând practicile de tratament – băi cu gheaţă, terapii cu electroşocuri, cuşti de lemn cu lanţuri şi alte asemenea – nu pot decât să mă cutremur gândindu-mă că cine a intrat acolo din neşansă cu toate minţile în cap, cu siguranţă le-a pierdut acolo, datorită acelor orori la care erau supuşi pacienţii.

E greu de descris, greu de imaginat, greu de digerat pentru că o fărâmă de adevăr există totuşi în această poveste. M-a impresionat profund povestea Clarei. Unele pasaje au fost extrem de greu de citit, atât de dureroase, atât de triste. Mă simţeam ca un spectator care asistă la o condamnare la moarte, privind printr-un geam totul de-aproape. Cumplit.

În timp ce în trecut se reconstruieşte povestea Clarei, în prezent se construieşte cea a Isabellei, o adolescentă care în urmă cu 10 ani a suferit o traumă atunci când mama sa l-a împuşcat pe tatăl său în timp ce acesta dormea. Nimic nu avea sens şi explicaţie decât că mama ei  şi-a pierdut minţile, motiv pentru care Clara refuză să-şi viziteze mama la închisoare, având o copilărie nefericită din cauza lipsei unui cămin stabil. Însă prin intermediul poveştii Clarei, Izzy ajunge să-şi afle propriul adevăr, un adevăr şocant şi dureros care este o explicaţie cât se poate de bună pentru crima pe care a comis-o mama sa.  Un fir invizibil dar puternic leagă cele două poveşti şi creează astfel o singură poveste impresionantă care te macină până la os.

Finalul este unul cu totul neaşteptat, ca o ciocolată amară. Puţin dulce, dar totuşi… amară. După ce am închis cartea am continuat să plâng. Şi nu sunt genul care să plângă atât de uşor la cărţi. Da, sunt uşor impresionabilă, dar nu plâng cu una cu două. Cartea asta m-a dat peste cap, vă spun sincer. Nici acum nu am scăpat în totalitate de efectul ei.

Misterul, suspansul, răsturnările de situaţie abundă în această carte. Nu poţi avea o pauză de la o întâmplare că imediat e urmată de o alta şi mai şi. Este o carte foarte bine scrisă, cu atenţie la detalii, care te cuprinde în întregime, căci te simţi parte din poveste şi asişti cu ochii minţii la întreaga acţiune.

Ce a lăsat în urma ei este o poveste despre umanitate şi loialitate, despre familie şi despre cum aceasta îţi poate oferi siguranţă sau nesiguranţă emoţională, despre greşelile pe care părinţii le fac intenţionat sau nu, dar care schimbă pentru totdeauna vieţile copiiilor lor, despre neputinţa de a învinge un sistem defectuos şi despre curajul de a fi tu însuţi într-o lume care te poate pune la zid pentru simplul fapt că exişti.

Încă o dată, trebuie să le mulţumesc celor de la Libris pentru că am avut ocazia să citesc un roman atât de bun. Îl găsiți şi voi la categoria Literatură universală aici.

Merită o noapte nedormită şi fiecare lacrimă!

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

0 Comments

Trackbacks/Pingbacks

  1. Sala de bal, de Anna Hope - Momente in viata | Momente in viata - […] de bal știam că o să-mi placă. M-am așteptat să semene cu Ce-a lasat în urma ei, carte pe …

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Poate într-o altă viaţă, de Taylor Jenkins Reid

"Tot ce se poate întâmpla se întâmplă..." "La douăzeci şi nouă de ani, Hannah Martin încă nu ştie ce vrea să...

Închide