Ce încredințăm vântului, de Laura Imai Messina

„Într-o zi cineva a instalat o cabină telefonică în gradina casei sale, la poalele muntelui Kujira-yama, adică Muntele Balenei, în imediata apropiere a orașului Otsuchi, unul dintre locurile cele mai grav lovite de tsunami-ul din 11 martie 2011. În interiorul ei se află un telefon vechi, negru, care însă nu este conectat și care poartă glasurile în văzduh. Mii de persoane merg în pelerinaj la el în fiecare an.

Când un uragan violent lovește acea zonă, o femeie își riscă viața pentru a se asigura că grădina magica de pe Muntele Balenei nu va fi distrusă. Numele ei este Yui și pe data de 11 martie 2011, când marea a măturat coastele Japoniei, și-a pierdut mama și fiica în vârstă de trei ani. Până să afle din întâmplare, în timpul unei emisiuni la radio pe care o modera, de existența Telefonului Vântului, Yui nu mai avea nici o rațiune de a trăi. Dar călătoria spre Kujira-yama și întâlnirea cu Takeshi, medicul văduv a cărui fiică refuza să vorbească, și cu o întreagă galerie de ființe ale căror rani se vindecă au fost primii pași pe drumul regăsirii unui sens al vieții, reaprinderii speranței, redescoperirii iubirii.”

„Nefericirea poartă pe ea amprentele bucuriei. Înăuntrul nostru avem întipărite amprentele oamenilor care ne-au învățat să iubim, să fim atât fericiți, cât și nefericiți. Acei puțini oameni care ne explică cum să deosebim sentimentele, și cum să identificăm zonele hibride care ne fac să suferim, dar care ne fac totodată diferiți. Diferiți și speciali.”

Când vine vorba de romane bazate pe evenimente reale, ei bine, eu am o slăbiciune. Pe lângă faptul că intră în categoria asta, Ce încredințăm vântului are legătură cu Japonia, o altă slăbiciune de-a mea. Romanul urmărește doliul unei femei, Yui, care și-a pierdut atât mama, cât și pe fiica ei, în dezastrul natural din Japonia, provocat de cutremurul urmat de tsunami din martie 2011. Nu știu dacă vă mai amintiți exact, eu aveam câteva frânturi de amintiri despre asta, dar pentru o reîmprospătare a memoriei am căutat informații suplimentare despre subiect:
„La 11 martie 2011, a avut loc în Japonia un puternic seism de magnitudinea 9, cu epicentrul în regiunea Tohoku din Oceanul Pacific, în apropierea oraşului nipon Sendai, aflat pe coasta estică a ţării. Cutremurul – considerat ca fiind cel mai mare din istoria Japoniei – a fost urmat de un tsunami puternic. Catastrofa naturală a declanşat incendii, alunecări de teren şi un val seismic de circa 14 metri, care a măturat oraşe şi sate întregi pe întreaga coastă pacifică a regiunii Tohoku.” (Sursa)

Despre „Telefonul vântului”
Amplasat pe un deal cu iarbă cu vedere la Oceanul Pacific (ulterior purtând numele de Grădina Bel Gardia), o cabină telefonică din Otsuchi, Japonia permite oamenilor în viață să-și sune rudele moarte. Numit „telefonul vântului”, telefonul rotativ deconectat poziționat în interiorul unei cabine de sticlă permite apelanților să trimită mesaje verbale celor pe care i-au pierdut, pe care vântul le poartă mai departe.

Despre Telefonul vântului aude Yui pe cineva povestind la radio. Si curiozitatea sau, mai degrabă dorința de a se simți din nou vie, îi poartă pașii către acea cabină telefonică. Atunci când pierzi pe cineva drag ai nevoie să te prinzi cu putere de orice firicel de speranță, oricât de subțire ar fi. Si sunt drumuri care ne poartă pașii exact acolo unde trebuie să ajungem, iar unele pierderi apar tocmai pentru a ajunge acolo. Nu spune nimeni că drumul va fi ușor, dar orice ar fi nu trebuie să te oprești, trebuie să crezi că durerea, orice durere, e o formă de purificare, un test de rezistență care, pe parcurs, te face mai puternic.

„Oricât timp ar trece, amintirea celor pe care i-am iubit nu îmbătrânește. Numai noi îmbătrânim.”

Telefonul vântului este o metaforă. Exact la asta mă gândisem si eu cu mult înainte de a citi nota finală a autoarei. Este o metaforă pentru că deși practic sfidează logica si pare ceva lipsit de sens, pentru cei care trec printr-o pierdere e un fel de terapie. Oamenii merg acolo si vorbesc spre neant. Nu le răspunde nimeni, e adevărat, dar vorbind, scot din suflet durerea, absorb speranța. Încearcă să umple cu ea golul rămas.Yui regăsește în Bel Gardia o parte din ea pe care nu se gândea vreodată că o va mai putea recupera. Acea parte care era capabilă să simtă, să trăiască, să iubească. Uneori, durerea aduce oamenii împreună, îi unește într-un mod în care nimic altceva nu i-ar putea uni. Iar iubirea, știm cu toții, apare în cele mai neobișnuite, nebănuite si improbabile locuri de pe pământ. Si readuce speranța de fiecare dată. Negreșit.

„În locul acela de surghiun Yui descoperi că mai învățase ceva important, anume că e destul să nu vorbești deloc despre un om pentru a-l anula pe vecie. De asta merită să-ți amintești poveștile, să vorbești cu oamenii, să vorbești despre oameni. Să-i asculți pe oameni când vorbesc despre alți oameni. Să vorbești si cu morții, dacă e nevoie.”

Ce încredințăm vântului e o experiență. Nu știu cum altfel l-aș putea descrie. Nu a fost exact ce mă așteptam, nu e genul de carte pe care să nu o poți lăsa din mână. Dar cred că este exact genul de carte pe care o poți dărui cuiva care a suferit recent o pierdere importantă.

Romanul a apărut la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei si îl găsiți si la prietenii de la Libris.ro.

Rating Goodreads – 3/5*
Iustina Dinulescu

Faci un comentariu sau dai un răspuns?