Cine sunt, ce vreau, ce simt

Nu, nu mă cunoști atât de bine încât să-mi spui ce se află în sufletul meu, încât să ai măcar impresia că mă înțelegi, că mă cunoști vreun pic.
Nu, nu mă cunoști atât de bine încât să știi numărul lacrimilor mele sau cel al râsetelor zgomotoase care au gâdilat urechi, încât să îmi spui când și cum și cu cine trebuie să îmi petrec timpul.
Nu, nu mă cunoști atât de bine încât să poți spune dacă sunt sau nu o persoană plină de viață, o persoană veselă, încât să știi numărul rănilor care s-au închis și numărul rănilor pe care le târăsc încă după mine.
Nu, nu mă cunoști atât de bine încât să crezi că știi toate bucățile de viață pe care le-am ascuns în spatele cuvintelor pe care le-am rostit cu voce tare sau cărora le-am dat viață prin scris.
Nu, nu mă cunoști atât de bine.

Umblu cu sufletul la vedere de parcă aș vinde flori pe o tarabă la piață, asumându-mi riscul de a fi ciugulit și tocat mărunt, mărunt.
Toată lumea se grăbește să tragă concluzii despre cine sunt, se grăbește să pornească judecăți și să emită sentințe. Puțini se opresc să înțeleagă și încă mai puțini chiar reușesc să o facă.
Poate că am pretenția absurdă ca toți oamenii să vadă dincolo de cuvinte, dincolo de priviri.
Poate că uneori, copilul din mine e nemulțumit că nu i se face pe plac și dă imaginar cu „pumnul” în masă.
Poate că cine sunt, ce vreau, ce simt nici eu nu știu câteodată.
Poate că sunt momente când mă joc cu cuvintele doar ca să-mi alin dorul.
Poate că.

Ai crede că prin cuvinte oamenii se apropie, dar din când în când, ele creează și bariere de netrecut.

Video aici.

Iustina T. ©

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
O tăcere de care ai nevoie

I-am dat sufletului meu tot ce mi-a cerut de-a lungul timpului. I-am dat speranțe, i-am dat vise, i-am dat lacrimi,...

Închide