Colț de suflet

Reproșurile îngreunează sufletul. Îl îngreunează atât de tare încât sfârșește prin a se prăbuși și a-ți dărâma întreaga ființă.
Atunci când la un oarecare nivel oamenii se îndepărtează, încep să își reproșeze ce și-au zis, ce au făcut unul pentru celălalt, chiar și ce nu și-au zis sau nu și-au făcut.

Reproșurile sunt ca pietrele: unele mai mici, ca niște cioburi, care odată aruncate julesc sufletul către care sunt îndreptate, rănindu-l ușor. Acele răni superficiale se vindecă însă în timp, lăsând în urmă cicatrici abia vizibile. Dar sunt și acele reproșuri ca niște bolovani imenși care cad peste sufletul celuilalt cu o forță de neoprit, de neanticipat. Cad peste el provocându-i răni adânci pe care nici timpul, nici alți oameni nu reușesc să le închidă sau să le vindece. Rămân acolo, îngreunând sufletul, lăsând o amprentă pentru totdeauna.

Aș vrea să pot spune că nu mi-au fost aruncate niciodată reproșuri-bolovan. Dar nu e așa. Nu m-am putut feri din calea lor așa că m-au lovit din plin. Cu toată puterea.
Nu am pretins niciodată că sunt un om ușor de înțeles. Am renunțat cu greu la obiceiurile mele și rareori am făcut compromisuri. Nu m-am ascuns în spatele măștilor, ci mi-am lăsat sufletul la vedere cu tot ce este în el.
Cu toate astea, reproșurile nu m-au ocolit. În schimb, m-au dezamăgit, m-au obosit și m-au rănit. De prea multe ori…

Play: http://www.youtube.com/watch?v=gu9570RK1zQ&feature=related

© Iustina Ţalea

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

0 Comments

Trackbacks/Pingbacks

  1. Colt de suflet | andreea - [...] vrea să pot spune că nu mi-au fost aruncate niciodată reproșuri-bolovan. Dar nu e așa. Nu m-am putut feri …

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Oamenii au nevoie de oameni

Aș vrea să abordez un subiect care devine deseori motiv de dispută între cei care îl discută. Unii oameni spun...

Închide