Confesiuni (III)

Nu am învățat cum se uită ce te doare și mă doare ce n-am uitat. Îmi simt sufletul greu uneori și abia îl târăsc după mine pentru că nu pot să uit. Și plâng, și cad și mă ridic și iar cad și de uitat tot nu uit.
Nu am învățat cum să fii indiferent, cum să nu te lași afectat de tot ce te lovește. Probabil că e mai sănătos să nu-ți pese, dar oare atunci aș mai fi eu?
Nu am învățat că de sus căderea e mai dureroasă și că e al naiba de greu să te ridici mereu din propria cenușă.
Nu am învățat că sunt momente când e bine să-ți ții gura chiar dacă te mănâncă limba.
Nu am învățat cum să accept că uneori, lumea este cu totul altfel decât am construit-o eu, în imaginația mea.
Nu am învățat că bunătatea nu e întotdeauna răsplătită cu bunătate și dezvolt mereu așteptări prea mari de la oameni.
Nu am învățat să am răbdare. E acum ori niciodată. E totul sau nimic.
Nu am învățat că înainte de a-i ierta pe alții trebuie să te ierți mai întâi pe tine pentru tot. Numai un suflet ușor poate ierta.
Nu am învățat cum să zâmbesc atunci când sufletul meu plânge cu lacrimi amare ca fierea și cred că nu am învățat nici cum să-mi iau rămas bun. Despărțirile îmi mutilează sufletul.

Am învățat însă, că pentru a-ți da seama că drumul pe care mergi este unul greșit trebuie să primești o lovitură zdravănă, trebuie să te doară. Abia apoi te ridici, îți lingi rănile, faci cale-ntoarsă și apuci pe drumul cel bun.

© Iustina Ţalea

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

1 Comment

  1. Sunt foarte frumoase toate postarile. Te urmaresc zi de zi si de fiecare data abia astept sa vad ce e nou. Ma regasesc deseori in scrierile tale…si mai mereu ma ajuta,imi ridica moralul . Iti multumesc pentru acest blog. Dumnezeu sa te binecuvinteze din plin !!! :)

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Confesiuni (II)

Îmi cer iertare. Îmi cer iertare dacă am tăcut când trebuia să vorbesc sau am vorbit când trebuia să tac....

Închide