Copilul care a găsit soarele noaptea, de Luca Di Fulvio

68603115_401328200739366_1449544856740298752_n

„Acțiunea romanului se desfășoară începând cu anul 1407. Eroul principal, Marcus, este un băiat de zece ani, fiul lui Marcus I de Saxa, principele unei mici feude dintr-o zonă de munte. După ce asistă la atacul unei bande de asasini, care îi ucide întreaga familie, copilul reușește să fugă din castel, scăpând de criminalii trimiși acolo de un nobil din vecinătate. Pentru a supraviețui, se dă drept un copil orfan și este silit să îndure toate lipsurile și umilințele vieții unui țăran șerb. Este însă ajutat de moașa sa și de Rafael, un personaj misterios care îl învață să lupte, deoarece tânărul dorește să-și recapete principatul. În paralel, între Marcus și Eloise, tovarășa sa de joacă din copilărie, se desfășoară o poveste de dragoste.” 

Am închis cartea, dar încă nu mă pot desprinde de ea. Nici fizic, nici emoțional. O țin lângă mine și o privesc și mă gândesc deja cu dor la aceste personaje incredibile, care mi-au intrat pe sub piele. Ce călătorie fascinantă am făcut, ce viață plină de suspans și de emoții am trăit în aceste 700 de pagini! Îmi găsesc cu greu cuvintele pentru a vă povesti totul fără a vă povesti de fapt totul…

E anul Domnului 1407, în Rauhnvahl, o mică vale în Alpii Orientali. La castelul din ținut domnește o liniște prevestitoare de rău, în timp ce micul principe Marcus II de Saxa se joacă de-a v-ați ascunselea cu doica lui. Se ascunde bine, într-un pasaj secret neștiut de nimeni, exact în momentul în care se dezlănțuie iadul. Întreaga lui familie este măcelărită împreună cu toată lumea prezentă în acel moment la curte chiar sub ochii lui îngroziți și neputincioși. Iar dacă el nu moare asfixiat atunci când asasinii incendiază locul, este datorită Eloisei, fata moașei din sat. În momentul în care Marcus pășește în casa lui Agnete o viață se termină și o alta începe. Marcus devine Mikael, iar principele moștenitor devine un țăran șerb. Începând din acel moment începe adevărata viață a celui care nu trebuia să rămână în viață.

Epoca aleasă de autor îmi era întru totul necunoscută. Din context am dedus că Rauhnvahl făcea parte din țara pe care noi o numim acum Germania, iar ca reper temporal suntem situați între sfârșitul Evului Mediu și începutul societății moderne. Lumea funcționa atunci după alte reguli. Societatea era împărțită în șerbi – țăranii fără drepturi, care lucrau pământul (un fel de sclavi) și stăpâni – cei care aveau putere absolută și care considerau țăranii și viețile acestora ca fiind proprietatea lor. Țăranii erau oameni umili, cu capul veșnic plecat, care trăiau cu frica de stăpân, veșnic înfometați și munciți până la epuizare. Nu aveau o viață a lor, nu își aparțineau. Din generație în generație se transmitea umilința și neputința. Stăpânii, deși nu erau cu toții caracterizați de cruzime sau nu conduceau neapărat sub imperiul fricii, în carte autorul a decis să creeze un stăpân care însumează unele cele mai urâte trăsături de caracter – cruzimea și lăcomia. Un stăpân care își ocupă scaunul prin trădare, care ucide fără milă, în moduri sadice, un om lipsit de sentimente și de scrupule, înconjurat de oameni asemeni lui.

Personajele acestei povești sunt multe și toate sunt complexe. O să încerc să vorbesc câte puțin despre fiecare în parte și despre toți deodată, pentru că m-au impresionat și m-a impresionat ușurința cu care le-a construit autorul încă din primele capitole sau imediat cum le-a introdus în poveste.

Copilul care a găsit soarele noaptea este Marcus/Mikael, dar el nu ar fi existat dacă nu i-ar fi întâlnit în drumul său pe toți acei oameni mai mult sau mai puțin minunați sau însemnați. Începând cu Eloisa, care i-a salvat viața, continuând cu Agnete, care l-a ajutat să supraviețuiasca într-o lume despre care nu știa absolut nimic, apoi cu Raphael, care l-a călit și l-a învațat să fie un șerb, cu Volod, care l-a învațat să lupte și cu o mulțime de alte personaje, care i-au insuflat acestui tânăr o parte din înțelepciunea dobândită în urma propriilor greșeli. Pe lângă ei au mai fost Eberwolf, Emoke, Gregor, Agomar și însuși Ojsternig cei care l-au călăuzit pe Mikael în călătoria către el însuși și către rostul său.

„În anii aceia suferise o transformare extraordinară. Fusese un prințișor răsfățat, apoi un copil neadaptat la viața de șerb, care încerca să supraviețuiască, pe urmă se făcuse flăcău și cunoscuse dragostea și plăcerile ei, după care, la urmă, devenise un rebel și un fugar. Avea doar șaisprezece ani și trăise deja trei vieți.”

Deși era încă un copil atunci când l-a privit în ochi pe cel care a ordonat stârpirea neamului său, Mikael a avut în el un curaj pe care adevărații șerbi nu îl aveau – acela de a nu pleca privirea în fața stăpânului său. În acele momente, copilul nu mai simțea nicio frică. Simțea ură, iar ura îi dădea curajul să-și privească dușmanul în ochi. Și culmea e că tocmai această sfidare îl fascinează pe Ojsternig, căci în mod obișnuit l-ar fi omorât pe cel care îndrăznea acest lucru. Nesupunerea lui Mikael îl intriga mai mult decât îl deranja. Așa că fără să știe, îi oferă dușmanului său șansa ca într-o zi să devină suficient de puternic încât să-l înfrunte.

Ojsternig a fost un personaj pe care eu însămi am ajuns să-l urăsc, alături de toți ceilalți oameni care îl urau de moarte. Sadismul lui m-a secătuit, cruzimea lui m-a înspăimântat. Nu am mai avut de multă vreme niște sentimente atât de puternice pentru un personaj.

Aș vrea să spun că am avut un personaj preferat, dar mi-au plăcut atât de mult mai multe, încât nu pot alege unul singur. Agnete, cu firea ei aspră și blândă deopotrivă mi-a încălzit sufletul și m-a făcut să zâmbesc de atatea ori. Raphael, cu vorbele lui pline de înțelepciune, care i-au fost călăuză lui Mikael pe tot parcursul romanului, m-a cucerit din prima clipă. Volod, deși uneori a fost un mojic, m-a emoționat pentru că dincolo de armura lui de bărbat dur și de nepătruns, se găsea un om bun, măcinat de regrete. Emoke, a fost de asemenea un personaj fără de care poate povestea tuturor nu ar mai fi fost la fel. În sfârșit, despre Mikael și Eloisa, despre povestea lor de prietenie și de iubire nu am decât necuvinte de spus. Căci e genul acela de poveste care îți topește inima în cel mai dulce mod. Au fost speciali, atât de speciali. Toți la un loc și fiecare în parte, iar eu nu îi voi uita niciodată.

Copilul care a găsit soarele noaptea este un bildungsroman. Un roman despre supraviețuire și despre căutarea identității, despre a găsi adevărul care îți dezvăluie calea, despre păstrarea demnității și despre lupta pentru libertate, despre iubire și renaștere, despre forța credinței într-un ideal. Un roman înduioșător, violent, puternic.

Mi-a rămas întipărită în minte o scenă. Mikael îi arată lui Lucio mâna desfăcută și îi spune: „Un singur deget e nimic.” Apoi strânge pumnul și spune: „Însă toate laolaltă sunt puternice.” Mi s-a părut un mesaj important, mai ales în contextul actual. Sunt multe lupte pe care trebuie să le ducem singuri, dar sunt și lupte pe care nu le putem câștiga decât luptând împreună împotriva a ceea ce ne face rău la nivel colectiv.

Mikael a luptat pentru o altfel de lume și a învins, dar nu a luptat singur, iar victoria nu a fost doar a lui. A crezut în ideea de libertate și a învățat să mânuiască armele cu care trebuia să lupte pentru ea. Șerbii au devenit oameni liberi și au primit un dar neprețuit – acela de a alege. Povestea lor te va face să fii recunoscător că tu trăiești acum într-o lume în care te naști cu acest drept și nu ești nevoit să trăiești în sânge pentru a-l obține.

67906123_1081681635374640_7225515630584135680_n

Romanul a apărut la editura Rao și îl găsiți aici. Nu vă îndemn să îl citiți, vă rog să o faceți.

Rating Goodreads: 10/5* (atât de mult mi-a plăcut!!)

Iustina Dinulescu

Fragmente:

„Ca să mai trăiești n-ai decât o singură cale: să nu mai fii cine ești!” – Agnete

„Din clipa asta ai două căi în fața ta. Poți blestema soarta rea, fiindcă ți-a luat părinții, regatul, bogăția, la urma urmelor, tot ce aveai…sau îi poți mulțumi sorții bune că ești viu. Și, după cum vei alege una sau alta dintre aceste două căi, ai sa devii un om sau un altul, total diferiți între ei, cu două vieți diferite.”-Raphael

„Pe dinăuntru sunt oamenii murdari sau curați. Coaja nu e fructul.”- Agnete

„Nu uita! Dacă vrei să păstrezi un secret, fă în așa fel încât lumea să nu aibă timp să-și pună întrebări. Dă-le tu răspunsul.”- Agnete

„În tine bate o inimă puternică. O pot vedea. Tu ai să hotărăști dacă o s-o hrănești ori o s-o lași să se usuce.”- Raphael

„Am să-l învăț că, între doi cocoși care luptă, cel cu inima potolită învinge întotdeauna.”- Raphael

„În tine sunt multe povești, spuse bătrânul. Mai multe decât îți poți închipui. Dar trebuie să tai firele spaimei, ți-am mai spus. Câinele căruia îi este frică va mușca fără motiv mâna celui care îi potolește foamea, deși nu este un câine rău. Iepurele care simte o frică mai mare decât cea pe care natura i-a menit-o speciei sale va cădea în fălcile lupului, chiar dacă este cel mai iute dintre toți. Vulturul căruia îi este teamă că nu-și va găsi prada nu va izbuti să o vadă nici dacă ea i s-ar strecura de una singură în cuib.”- Raphael

„Ceea ce-ți spun oamenii, inclusiv eu, este adevăr doar dacă se regăsește în tine.”- Raphael

„Și, în fond, poate că asta-i libertatea. Să ai pentru ce să trăiești.”- Volod

„Un războinic îi adună în el pe toți războinicii pe care i-a învins.”- Volod

„Știi ceva? Cel mai mare defect al tău e că râzi puțin. Oamenii ca tine cred că inima e cea care reglează inimile și sufletele. Dar oricare măcelar ți-ar arăta că inima e un organ ca toate celelalte și că poate fi cântărită pe talgerul unei balanțe. În schimb, nimeni vreodată nu va putea cântări un hohot de râs. Râsul te face ușor. Și te face să zbori.”- Berni

„- Ce trebuie să fac să nu mă pierd?
-Caută adevărul… Ascultă adevărul… învață adevărul… iubește adevărul… spune adevărul… ține-te de adevăr… apără adevărul până la moarte… fiindcă adevărul te va face liber…”- Jan Hus

„N-are importantă de câte ori cade un om, băiete, nu uita, spuse căpitanul, vorbind agale, ca unul care cunoștea viața și grozăviile ei. Ce contează într-adevăr e să se ridice. O singură dată mai mult față de toate acele dăți când a căzut.”- Salvemini

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Văduva de safir, de Dinnah Jefferies

 "Ceylon, 1935. Louisa Reeve, fiica unui negustor de bijuterii britanic, și soțul ei, Elliot, un afacerist șarmant și aventuros, par...

Închide