Cu bine, fost prieten/iubit… fost drag!

9a4249595b105e4a4e79b9feb6918612

Au fost episoade în viața mea cu care nu mă mândresc, dar despre care simt nevoia să vorbesc. Habar n-am de ce. Simt și atât. Vreau să vorbesc despre acele momente în care am fost furioasă, în care în sufletul meu, florile bunătății și ale înțelegerii s-au veștejit și au fost înlocuite de mucegai, căci asta e disprețul – un soi de mucegai al sufletului, în care m-am lăsat cotropită de sentimentul profund al dezamăgirii care a prins prea repede rădăcini în inima mea și care aproape că m-a sufocat.
Am fost dintotdeauna un om iute la mânie, dar am găsit de fiecare dată în mine rezervele necesare pentru a ierta.  Au fost însă momente în care procesul acceptării și al resemnării a fost unul lung și chinuitor. Amintirile neplăcute rămase în urma unor oameni care au pășit în viața mea m-au bântuit multe nopți, mi-au consumat multe zile.
Câțiva dintre oamenii pe care i-am admirat și pe care i-am iubit, pe care i-am așezat pe câte un piedestal, departe de restul lumii, au căzut în dizgrație, lăsându-mi un gol imens în suflet, pe care l-am umplut în cele din urmă cu dispreț, căci goliciunea interioară mă adusese în pragul unei prăbușiri emoționale.  Așa că am preferat să umplu acel gol cu ce îi este la îndemână omului mâhnit. Mi-a fost mai ușor până mi-a devenit prea greu. E o adevărată povară să porți pică, să nu ierți. Acum m-am convins de asta mai mult ca oricând.

Vina a fost uneori a mea, alteori a lor, iar de cele mai multe ori undeva la mijloc. Probabil că fiecare dintre noi am fost la momentul respectiv prea încăpățânați, prea mândri, prea orgolioși sau prea orbi ca să ne recunoaștem propria vină. Ne-am lăsat influențați de părerile subiective ale altor oameni și nu ne-am lăsat propriul suflet să vorbească, proprii ochi să vadă adevărul. Am preferat să ridicăm ziduri între noi și cei care ne-au rănit, aruncându-ne din când în când peste zid câte o ocară care să adâncească și mai mult rana.
Eu am obosit. Am pus armele jos, căci nu mai pot să duc lupta asta. Mă rănesc pe mine însumi. Și e inutil, știi? Peste ani e posibil să regretăm că nu am luptat mai mult pentru prietenie, pentru armonie. Așa că sper ca într-o bună zi să găsim în noi puterea de a ne ierta unii altora copilăriile, nechibzuințele, mitocăniile, presupunerile și curiozitățile.

 Cu bine, fost prieten/iubit… fost drag!
Nu te mai urăsc, dar nici nu te mai iubesc…

© Iustina Țalea

This Post Has 4 Comments

  1. Liuda

    Draga Iustina. Am citit aceste rinduri…aceste ginduri…da, e exact ce te rugam. Iti multumesc.

  2. Maris

    Frumos, exact ceea ce simt, spus intr-un mod deosebit <3

  3. Radu

    Buna

    foarte adevat ceea ce scrii

  4. Ecaterina

    Dacă scriitura ta ne găsește într-o răscruce, e posibil să ne direcționezi…

Lasă un răspuns