Cu toate te obișnuiești până la urmă

Cu toate. Oricât de imposibil de grele ți s-ar părea. Oricât de slab sau incapabil te crezi tu. Oricât de împotriva firii îți pare că este.

Asta e concluzia la care am ajuns eu și la care rumeg de aproape un an. Un an care mi s-a părut cât zece și nu exagerez cu nimic. Un an în care mi-a fost mai greu ca niciodată și totuși…m-am obișnuit cu fiecare greu și imposibil pe care inițial nu mă gândeam că îl pot depăși. Se pare totuși că noi, oamenii, ne adaptăm până la urmă la orice schimbare și suntem mai flexibili decât credem. Că uneori ducem mai mult decât puterea pe care credem că o avem limitată. Umerii noștri sunt până la urmă mai rezistenți decât ne imaginăm.

Ultimele 3 luni din viața noastră au fost un test și eu cred că l-am trecut aproape toți. Am învățat lecția asta de care vă ziceam – că până la urmă ne obișnuim cu orice. Teoretic nimeni nu ar fi acceptat o îngrădire a libertății și nu și-ar fi imaginat o altă realitate a vieților noastre „normale”. Dar practic am fost cu toții nevoiți să acceptăm schimbarea. Zi după zi după zi. Ne-am revoltat, ne-am plâns de milă, ne-am spus oful, am criticat, ne-am dat cu părerea despre orice. Dar ne-am adaptat. Am strâns din dinți și am îndurat. Pentru că nu mai eram noi la cârma vieții noastre.

Știți de câte ori am zis că mi s-a umplut paharul și mi-am zis că nu mai am putere să trec de o anumită zi? În ultimul an am pierdut numărătoarea oricum. Începând cu primele 3 luni de sarcină, în care fiecare zi a fost o tortură pentru mine și mi-am regăsit cu greu voința și motivația de a mă ridica din pat și de a fi, de a simți că trăiesc nu că mă târăsc de la o zi la alta. Îmi este și acum greu să vorbesc despre asta și poate că e prea personal și prea intim și prea. Dar o voi face pentru că știu că nu sunt singura care a trecut prin asta și nici nu mi-e rușine cu ceea ce am trăit. Sarcina mea cu Cezar a fost un carusel al emoțiilor negative și al stărilor fizice de rău. A fost depresie, da. M-a doborât și credeam că până acolo mi-a fost. Mă agățam de Eva ca de singurul colac de salvare atunci când mă mângâia pe păr și mă pupa pe frunte, apoi mă întreba dacă de la pupicul ei mă simt un pic „mai bine decât rău”. Am înghițit un butoi de lacrimi în perioada aia pentru că nu știam cum să-i explic Evei ce e în sufletul meu. Nici măcar eu nu mai știam. Mă gândesc și acum la ea tot ca fiind imposibil de grea și uite că totuși imposibil nu mi-a fost. Am reușit să o depășesc, chiar dacă „rana” nu a făcut nici acum coajă. Derulez timpul înainte și mă rezum la cele 3 luni de viață ale lui Cezar, care mi s-au părut la fel de imposibil de grele. Dar le-am indurat și pe ele. Chiar și zilele alea când nu l-am putut lăsa jos din brațe nici măcar 1 minut, chiar și seara aia când a plâns 6 ore și am făcut cu schimbul la plimbatul prin casă în brațe, chiar și zilele alea când plângeam în același timp cu el – el de durere, eu de neputință și de frustrare, despre care ziceam că sunt ultimele în care mai pot. Dar nu au fost ultimele și nici nu vor fi ultimele. Scriu asta ca pe o dovadă pentru mine cea de peste un an, cinci, zece. Să nu uit (de parcă aș putea să o fac vreodată) că pot fi mai puternică decât mă cred. Că nu am limite de rezistență. Noi singuri ni le trasăm și tot noi le depășim.

Un factor care a fost sursă de inspirație și motiv de a vorbi despre toate astea a fost cartea Testamentele a lui Margaret Atwood. În nota de mulțumiri de la final (cumva reușeșc de fiecare dată să mă inspire notele astea) spune că a scris acest final al Poveștii Slujitoarei după 35 de ani de la primul volum inspirată de întrebările fanilor și de realitate. Realitatea de acum, care face ca Povestea Slujitoarei să pară din ce în ce mai puțin o distopie. Căci astăzi nu mai pare imposibil ca oamenilor să le fie anulate drepturile și îngrădită libertatea peste noapte. Nu mai pare apocaliptic să fii obligat să respecți reguli stricte de austeritate, să pleci capul, să asculți ordine, să fii aspru pedepsit dacă le încalci și să nu mai fii tu stăpânul propriei vieți. Să crezi că nu vei reuși să trăiești așa și totuși să o faci. Să reușești, să înduri, să poți. Să lupți în sinea ta cu toți demonii care îți spun că nu o să reușești. Dacă nu știți despre ce vorbesc, vă recomand și serialul adaptat după roman – The Handmaid’s tale.

„Libertatea unui șobolan într-un labirint: e liber cât timp se menține în interiorul labirintului.”

Mă opresc aici. O nouă zi începe pentru mine. Una în care o să am deseori senzația că nu mai rezist și la finalul căreia o să constat că am reușit să o fac. Din nou. 🙂

Cu toate ne obișnuim până la urmă. Ne obișnuim și cu binele, dar mai ales cu răul. Suntem pietrele alea din râu, care se erodează în funcție de duritatea cu care apa trece peste ele, dar rămân acolo. Neclintite.

Iustina Dinulescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *