Cuvânt înainte de toate

„Căutând un cuvânt înainte de toate, am trimis un răvaș către un bun prieten. Înainte de a primi un răspuns, pierderea unui om drag, în anul ce mi-a adus un lung șir de dureri, mi-a deschis mintea și sufletul. Și mi-a adus clipa aceea în care te privești din afară și redescoperi ce e cu adevărat important pentru tine.

Adevărul e acesta: am trăit ultimele luni cu sufletul amputat, continuând să zâmbesc. Sâgerand, tăgăduindu-mi tristețea. Nu pentru că acesta ar fi leacul. Nu din ipocrizie sau cinism. Nu pentru că aș fi atât de puternică precum mi se spune că par. Nicidecum.
Ci pentru că vorbele mamei, care îmi stăruie și azi în minte, spun astfel: „Oricât de greu ar fi, continuă să zâmbești. Nu e vina celor ce te înconjoară.” 
O poveste curată îmi e călăuză. Un orb ce stătea la colțul unei străzi ține alături un felinar aprins. Trecătorii miloși îi oferă monede și își continuă drumul.  Unul dintre aceștia însă îi acordă o clipă de atenție și îl întreabă: „De ce ții felinarul aproape, nu ai nevoie să-ți lumineze calea, căci noaptea și ziua sunt una pentru tine?” Răspunsul a venit direct și simplu: „Pentru ca nimeni să nu se poticnească de mine.”

Am învățat să nu pun povara mea pe umerii celor din jur. Să nu-i întristez cu necazurile mele. Am învățat că zâmbetul meu îi poate face celui de-alături ziua mai bună. Că dacă fiecare om are un rost în viață, al meu este acela de a dărui. Că frumusețea vine din noi și că privirea senină, lumina ce-ți poposește pe frunte împrăștie lumină în sufletul celui de-alături.
Uneori, caut refugiul în pilde. Când sufletul meu se desface fărâme, cuvintele bine rânduite sunt liantul ce m-ajută să merg mai departe. „Norii grei ai necazului sunt doar umbra aripilor lui Dumnezeu” (Cushing).
Sunt un om al extremelor. Așa îmi găsesc echilibrul, nicidecum trăind liniar. Iubesc năvalnic, sunt în stare să fac totul pentru dragostea mea. M-am născut pentru a iubi, simt că nu am un rost fără omul meu. Sunt vulnerabilă în singurătate. Sufăr cumplit fără căldura mâinii lui poposindu-mi pe frunte binefăcător, e o suferință vecină cu moartea.

Mi-am spus adesea că nu mai e nimic de pierdut dincolo de dragostea mea. Fără cei dragi veghindu-mă atent în ultimele luni aș fi fost amintire. Fără nici un regret, aș fi simțit că-mi găsesc astfel liniștea. Și asta nu pentru că aș fi un om slab. Ci doar pentru că fiecare om își dorește să trăiască doar într-un anumit fel, și nu cu orice preț. Eu nu pot trăi fără dragoste. Căci astfel mă hrănesc, respir iubire și o caut.
Copacul se bizuie pe rădăcină, omul, pe inimă.”

* fragment din cartea Andreea Marin (Povestea succesului), de Alexandru Răducanu
Cartea poate fi găsită aici.  

 

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

2 Comments

  1. ,, Copacul se bizuie pe rădăcină, omul, pe inimă.” „…superb spus si , foarte adevarat ..!

  2. „Nimeni nu are nevoie mai mare de un zambet, decat acela care nu stie sa-l daruiasca…”
    Autor necunoscut

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Floare-de-zăpadă și evantaiul secret, de Lisa See

În urmă cu un an mi-a picat în mână cartea "Floare-de-zăpadă și evantaiul secret". Cu un stil destul de greoi...

Închide