Despre Anul Altfel

2020 a fost Anul Altfel. Anul în care nu a mai fost nimic la fel. Anul de căutări și regăsiri, de pierderi. Anul de zbucium și nesiguranță.

Despre Anul Altfel s-au spus deja multe. Ni-l vom aminti cu toții, fără doar și fără poate, fie că vrem, fie că nu. Pentru unii dintre noi a fost un an bun, chiar și în contextul pandemiei care ne-a schimbat lumea. Pentru alții, însă, a fost un an lung și greu, cu multe obstacole de depășit. Tot independent de virus și de toată nebunia de afară.

Anul acesta a început cu mine așteptându-l pe Cezar. Doamne, parcă nici nu-mi vine să cred că tot ce am trăit s-a întâmplat într-un singur an. Pare cumva la distanță de ani-lumina persoana aia, momentul ăla. Și, așa cum am mai spus în repetate rânduri, cu diverse ocazii, a fost tare lung și tare greu. Primul lucru pe care l-am învățat (pe bune de data asta) pe tot parcursul anului a fost să nu mai critic și să nu mai judec nicio mamă sau alegerile pe care le face. Absolut niciuna, niciodată. Dincolo de rolul nostru de mame suntem niște simple ființe umane, cu nevoi primare și sentimente de tot felul. Anul ăsta mi-a fost teribil de dor de mine. De liniște, de intimitate, de solitudine (nu singurătate – căci singură m-am simțit și cu casa plină), de o baie lungă, de mâncat la masă nu în picioare și de savurat mâncarea sau de lenevit în pat dimineața măcar o zi din șapte. Nu mi-am dorit mult și totuși…

Cu toate astea, acum la final la an, când trag linie și îmi fac bilanțul, așa cum fac an de an, îmi doresc să păstrez în amintire pentru anii ce vor veni doar lucrurile bune și frumoase care s-au întâmplat în 2020, chiar dacă au fost prea puține, sau, mă rog, mai puține decât mă așteptam ori îmi doream eu. Nu voi putea să șterg cu buretele nenumăratele momente când am clacat, când mi-am dorit să dispar, să fug, să mă trezesc din coșmarul pe care credeam că îl visez. Numai că nu era un coșmar. Pentru o vreme a fost chiar realitatea mea și a trebuit să învăț să o accept câte puțin în fiecare zi. A trebuit să îmi fac curaj ca să mă privesc cu adevărat în oglindă pe mine, cea de dincolo de stratul exterior. Să sap după mine, să țip după mine, să plâng după mine, să caut în sufletul meu resurse pentru a putea merge mai departe. Luminița de la capăt a fost mai departe ca niciodată. Înapoi nu mă puteam întoarce, înainte nu mai voiam să merg. M-am stins pentru o vreme. Chiar dacă în unele poze am zâmbit, chiar dacă în unele zile am fost mai bine decât în altele, chiar dacă în discuțiile cu alte persoane încercam să mă încurajez singură. Pe dinăuntru, lumina a fost stinsă, iar eu am fost în beznă totală. Nu știu dacă se vor estompa cu timpul amintirile astea, dar încerc să le îndes sub binecuvântarile cu care au venit la pachet.

Mi-ar plăcea să împărtășiți în comentarii ce a adus în viața voastră Anul Altfel? Cum i-ați supraviețuit și ce vă doriți să faceți în următorul pentru că nu ați putut să faceți în ăsta?
Cum vă găsește sfârșitul lui 2020? Cum vă luați rămas bun de la el? Aveți vreun regret?

Eu vă doresc să aveți sărbători frumoase, acasă, în liniște. Să vă întoarceți la voi, să fiți bine. Să vă bucurați cu adevărat. Să nu aveți prea multe regrete.
Vă îmbrățișez!

Cu drag,
Iustina

Lasă un răspuns