Despre… noi toți

large

Vine un moment în viața fiecărui om în care realitatea îl lovește dur în moalele capului, iar durerea radiază adânc, până în măruntaie. Sunt acele momente critice în care fie îți înveți lecția pe loc, fie alegi calea minciunii de sine. Pentru că, să recunoaștem, cu toții am făcut-o la un moment. Ne-am mințit pe noi înșine până am ajuns să ne credem că de fapt, realitatea nu e chiar ceea ce pare.
Dar ea, realitatea, are un mod cel puțin ciudat de a arunca lumină peste întunericul în care ne scăldăm câteodată. Și de fiecare dată suntem prea șocați pentru a reacționa imediat, furioși pe cei care ne-au tulburat liniștea și chiar pe noi înșine. Ne simțim pedepsiți pe nedrept. Asimilăm cu greu adevărul ca pe o mâncare atât de neplăcută la gust pe care nu ne facem niciodată curajul să o înghițim, ci ne dorim cu tot dinadinsul să o scuipam și să uităm că am gustat-o vreodată.

A început să-mi fie teamă de realitate. Gândul că un om te poate înșela cu privire la ceea ce este, cu toate că tu ai impresia că ești un bun cunoscător al firii umane, nu mi se mai pare imposibil. Nu după ce am privit măștile cum cad și se sparg în milioane de bucăți în fața mea. Și privind către cioburi n-am mai putut și n-am mai știut să fac diferența între cele ale măștii și cele ale inimii mele.
Atunci când îți încredințezi sufletul altui om, așezându-i pe o tavă invizibilă toată încrederea ta, te aștepți ca inevitabil și el să facă același lucru. Și pentru un timp chiar te lasă să crezi asta. Îți acordă câteva momente de mulțumire pentru ca mai apoi să-ți ia fără milă totul. Prietenia se va transforma în ostilitate, iar omul pe care credeai că îl cunoști este înlocuit de cineva pe care nu-ți dorești să-l fi cunoscut vreodată. Astfel devine tot mai greu să te încrezi în semenii tăi și îți dai seama că fără să vrei devii tot mai zgârcit atunci când vine vorba de încredere…

Și nu pot să nu mă întreb: oare cunoaștem vreodată cu adevărat oamenii din jurul nostru? Indiferent că îi privim de-aproape sau de departe. Sau va trebui să trăim veșnic cu o urmă de îndoială în suflet, de parcă am aștepta ca din clipă în clipă să mai cadă o mască…

© Iustina Ţalea

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

4 Comments

  1. Eu nu recomand sa perseveram in a cunoaste aprofundat oamenii din jurul nostru, ci sa incercam sa-i luam asa cum sint. Sa-i intelegem, sa ne „pliem” dupa felul lor de a fi si gindi. Altminteri riscam descumpaniri mai mici sau mai mari.

    Si inca ceva, legat de realitatea care loveste puternic, cu reverberatii profunde. Mai e o situatie cind se intimpla astfel de cataclism sufletesc. Atunci cind moare o fiinta la care ai tinut foarte mult, pe care ai iubit-o neconditionat si nemarginit.

    Iertare ca mi-am ingaduit un comentariu. Dar scrii atit de bine, atingi atit de bine „locuri” de esenta, esentiale, incit… nu m-am putut abtine…

    • Comentariul tau este cat se poate de binevenit! :)

  2. cand descoperi mastile ce ti-au otravit viata ti se strecoara indoiala in suflet, se cuibareste atat de bine si nu mai poti privi semenii cu incredere , mai ales daca simti ca timpul nu mai are rabdare cu tine;

  3. Ce frumos spus,simt acelasi lucru acum, o persoanq careia i am dat toata increderea si a lasat masca jos si e dureros :(

Trackbacks/Pingbacks

  1. Despre noi toti… | andreea - [...] un moment în viața fiecărui om în care realitatea îl lovește dur în moalele capului, iar durerea [...]

Lasă un răspuns