Despre ziua când „Niciodată” devine „Azi”

Cea mai mare greșeală pe care o facem noi, ca părinți, este să ne raportăm reușitele sau eșecurile copiiilor noștri la cele ale altor copii. Recunosc, și eu am făcut-o de multe ori. Inclusiv, pe mine ca părinte m-am comparat cu alți părinți, lucru care este la fel de greșit și deloc constructiv. Da, există cu siguranță părinți „mai buni”, copii „mai cuminți”. Dar trebuie să ne amintim că nu există reguli universal valabile, că ce funcționează pentru unii nu funcționează pentru alții, că ei oricum sunt foarte schimbători de la o etapă la alta și că ceea ce e bun sau eficient în prezent nu prezintă o garanție a viitorului.

Cum îl înveți așa îl ai” poate că e valabilă până la un anumit punct. E posibil să mai fi spus asta și pe vremea când era Eva mai mică, dar cu riscul de a mă repeta o mai spun și acum. Copiii nu sunt animale, iar noi nu suntem dresori. Fiecare copil e unic și ei se nasc deja cu un „fel de a fi”, pe care noi doar îl conturăm pe parcurs.
Cred că nu există replică în lumea asta care să mă irite și să mă sâcâie mai mult. Un lucru pe care l-am constatat de foarte multe ori pe parcursul acestor aproape 4 ani și jumătate de parinteala este să nu spui niciodată „niciodată” atunci când vine vorba de copilul tău. Se aplică în viață și la modul general, dar când vine vorba de copii, parcă e și mai și.

Eu am spus-o de multe ori și cam de fiecare dată copilul mi-a demonstrat că „niciodată” poate deveni „într-o zi” peste noapte. Că uneori, lucrurile nu se întâmplă cum vrem noi, când vrem noi. Că sunt situații când oricât de ferm ai fi, o să cedezi în fața copilului, chiar dacă nu concepi asta. Că ceea ce funcționează acum, nu funcționează și mai târziu. Că ceea ce vedeai la alți părinți și credeai că tu nu o să pățești pentru că tu ai proceda altfel, o să pățești și o să faci exact ceea ce spuneai că nu o să faci „niciodată”. Dacă nu mă crezi, revino la textul ăsta în ziua Z, aia când niciodată” devine „azi”.

Copiii au darul de a demonta teoriile, una câte una. Și cel mai adesea fac treaba asta în public, exact acolo unde nu ți-ai dori să o facă. Așa sunt ei, spontani, capricioși, adorabili până la urmă. Dar zău că uneori te pun în niște situații atât de jenante, încât e cam greu să încerci să convingi audiența că de fapt e o situație izolată și neașteptată chiar și pentru tine. Nici nu are rost să încerci… în ochii lor tot tu, părintele, ești „vinovat” orice ai zice. E ca o replică scoasă din context și poate fi interpretată oricum.

Eu mi-am învățat lecția o dată. Nu există „Eu nu o să…”. O să. O să faci multe lucruri pe care ziceai sau credeai că nu o să le faci ca părinte. O să îți calci de multe ori pe inimă și o să strângi din dinți. Relația părinte-copil nu funcționează după principiul „Unul comandă și altul execută”. Și vor fi multe zile în care o să te simți o catastrofă așa cum vor fi și momente când îți va tresări inima de drag și te vei gândi că faci totuși o treabă bună. Părinți perfecți și copii perfecți nu există. Unii se adaptează mai greu, alții mai ușor, asta-i tot.

Ăștia suntem noi până la urmă, oameni. Și asta sunt și ei, chiar dacă sunt mici. Vor avea și zile bune și zile proaste. Vor fi și înțelegători și încăpățânați. Uneori vor ceda ei, alteori noi. Totul e un mare compromis. Important este ca la sfârșitul fiecărei zile să fii împăcat cu tine și cu copilul tău. Să încetezi să-l mai privești prin prisma altuia care îți pare mai bun, mai inteligent, mai cuminte și să te ierți dacă ai făcut asta. Pentru că tot la sfârșitul fiecărei zile, atunci când îți adoarme în brațe, tu ești lumea întreagă pentru el. Iar lui îi ești de ajuns. 

Iustina Dinulescu

O mamă. Un părinte. Un om.

Sursă fotografii ➡️ Pinterest

This Post Has 2 Comments

  1. Ale

    Ce frumos si perfect adevarat!!!

  2. Raluca

    👏🏼🙌🏽💋

Lasă un răspuns