Dintr-odată, singuri, de Isabelle Autissier

1191395

” Louise și Ludovic, ambii de treizeci de ani, pleacă într-o călătorie pe mare în jurul lumii, la bordul velierului Jason. Însă eșuează pe o insulă pustie, între Patagonia și capul Horn, aproape de Antarctica. O natură de vis, sălbatică, dar care se preschimbă într-un coșmar. Un bărbat și o femeie îndrăgostiți, care se găsesc, dintr-odată, singuri, având ca însoțitori pinguini, foci, elefanți de mare și șobolani. Cum să lupte imporiva foamei și a epuizării? Doar unul dintre ei va reveni din infern în lumea civilizată. Un roman în care doi Robinsoni moderni călătoresc în condiții extreme. O povestire tulburătoare. „

Subiectul acestei cărți m-a atras foarte mult. Acum câțiva ani urmăream fascinată emisiunea „I shouldn’t be alive” de pe Discovery, unde oameni obișnuiți, cu spirit de aventură, ajungeau în situații limită, situații în care erau nevoiți să lupte pentru supraviețuire și să facă lucruri pe care în mod normal nu le-ar fi făcut. Cu gândul la asta m-a dus pe mine descrierea cărții. Și mă așteptăm la ceva mult mai interesant și mai intens, motiv pentru care am fost puțin dezamăgită de modul superficial în care autoarea a scris această poveste cu potențial.

Louise și Ludovic eșuează pe acea insulă pustie și interzisă din cauza unei furtuni în larg. Pe insulă găsesc o fostă bază unde erau prelucrate și procesate capturile de balene (whaling station). Deși nu e nimic acolo care să-i ajute să scape cumva de pe insulă cel puțin au un acoperiș deasupra capului, care îi ferește de natura capricioasă. Zilele devin la fel, ei fiind ocupați cu procurarea mâncării și găsirea unor variante de plecare. Izolarea le devine destul de repede dușman, iar pierderea speranței le accentuează și mai mult disperarea și panica.

Ce se întâmplă cu omul atunci când trăiește în sălbăticie, atunci când fiecare zi devine o nouă luptă pentru supraviețuire? Mai are vreo importanță dragostea?
Louise și Ludovic ajung să-și reproșeze tot felul de lucruri și să se învinuiască reciproc, iar iubirea lor rămâne undeva în urmă, se pierde printre uciderea pinguinilor pentru hrană și egoismul lui Louise. De fapt, e greu de spus dacă e vorba de egoism sau pur și simplu de instinctul de supraviețuire. Deși, Ludovic mi s-a părut altfel. El gândea și acționa pentru amândoi, nu doar pentru el.
Oare în astfel de situații limită totul se reduce doar la latura noastră sălbatică? Teoretic, în doi suferința e mai ușor de îndurat. În practică sunt mai multe variabile, lucrurile mărunte ajung să te calce pe nervi atunci când ești deja pus într-o situație de stres maxim. Totuși, mie mi s-a părut că Louise a renunțat prea repede și prea ușor la omul pe care pretindea că îl iubește. M-a întristat perspectiva aceasta de reducere a omului la latura sa animalică.

 Dintr-odată, singuri putea fi o carte extraordinară despre supraviețuire și natura umană. Putea fi. Dacă autoarea ar fi dezvoltat mai mult povestea, dacă ar fi construit mai atent personajele, dacă ar fi insistat mai mult pe trăirile lor din timpul izolației, dacă nu ar fi ales un final atât de abrupt. Mi-a plăcut stilul de a scrie și tocmai din acest motiv am fost atât de supărată și de dezamăgită. M-am simțit cumva păcălită. Cam ca atunci când vezi pe bandă de jos în timpul știrilor că urmează o știre incendiară și, ce să vezi: nimic senzațional.

Mulțumesc celor de la Libris pentru exemplarul oferit. Puteți găsi această carte sau alte titluri și alte genuri și mai interesante la categoria Literatură universală.

Fragmente:

„Existența aceea mizeră, lipsurile i-au privat de lux și confort. Frica a fost cea care i-a distrus ceea ce avea mai important: sentimentele, umanismul. Iat-o goală, cu supraviețuirea drept unică obsesie, ca oricare dintre animalele cu care se intersecta zilnic.”

„În momentele hotărâtoare, omul era singur. În fața vieții, a morții, a deciziilor esențiale, celălalt nu mai conta.”

Lasă un răspuns