Dispariția lui Annie Thorne, de C.J. Tudor



„Joe nu voia să se mai întoarcă vreodată la Arnhill după tot ce s-a întâmplat: trădarea, sinuciderea, dispariția surorii lui. Dar nu are de ales, după ce primește un e-mail înspăimântător în care scrie: „Știu ce s-a întâmplat cu sora ta.“
E ușor să se angajeze ca profesor la fostul său liceu și să-i evite pe prietenii care nu se bucură prea tare că s-a întors. Însă e greu să se întoarcă la mina abandonată unde viața i s-a schimbat pentru totdeauna, ca să înfrunte adevărul. Pentru că cea mai îngrozitoare zi din viața lui nu a fost când sora lui a dispărut, ci ziua în care s-a întors.”


Chestia cu thrillerele horror e următoarea: dacă sunt foarte bune te urmăresc multă vreme și aproape că-ți schimbă permanent percepția asupra anumitor locuri sau obiecte; în schimb, dacă sunt aproape bune simți că ai fost cumva păcălit și te-ai cam speriat degeaba. Cred că Dispariția lui Annie Thorne a fost un thriller aproape bun.

Mi-a plăcut, nu zic nu. Este fără doar și poate genul de carte care te ține captiv, în care nimeni nu spune tot adevărul, în care secretele ies la iveală greu, atmosfera e apăsătoare, iar personajele sunt reci. Ceea ce nu mi-a plăcut a fost lipsa de originalitate. Nu sunt amatoare de cărți/filme horror, dar din puțina mea cultură atunci când vine vorba de așa ceva, pot să spun că unele chestii mi s-au părut familiare. Cred că autoarea s-a inspirat din mai multe surse și a încercat să facă o combinație între ceea ce a fost mai interesant din fiecare. Am mai citit câteva review-uri ca să văd dacă mai este cineva cu aceeași impresie și se pare că nu sunt singura. Pe mine personal m-a trimis cu gândul la serialul Dark, poate din cauza motivului central – mina și a misterului întunecat care plutea în jurul ei.

Satul Arnhill este personajul principal al romanului. Unul înfricoșător. Locul unde toată lumea știe pe toată lumea, unde oamenii închid ochii și se fac că nu văd atunci când trebuie să vadă, unde agresorii își transmit „moștenirea” din generație în generație pentru că nimeni nu are curajul să-i oprească în vreun fel. Arnhill e o buclă. Una în care istoriile întunecate se repetă, unde suferința umană e ciclică, fară sfârșit, Nimeni nu pleacă vreodată din Arnhill.

Romanul abordează puțin și tema bullying-ului, acest fenomen care a căpătat amploare și care este din ce în ce mai agresiv, dar este cumva în plan secundar, nu despre asta e vorba de fapt. C.J. Tudor știe să se folosească de suspans, dialogurile sunt foarte bune, merge pe un tipar (în cazul ăsta același ca în Omul de cretă) și te prinde de la primele rânduri. DAR în romanul ăsta nu ne-a spus tot. O mare parte din „ceață” s-a risipit, e adevărat, dar la final tot nu am putut să văd clar anumite evenimente. Nu am primit toate explicațiile și am rămas cu cel puțin 3 întrebări la care nu am primit răspunsuri. Nu m-a deranjat tenta de supranatural/fantastic din ultima parte, însă chiar și în cazul ăsta e musai să existe explicații și deznodământ, chiar dacă e posibil să sfideze puțin logica.

Ați citit cartea? Cum vi s-a părut?

Romanul a apărut la editura Nemira, în colecția Armada thriller.

Rating Goodreads – 4/5✨
Iustina Dinulescu

Fragmente:

„Oamenii spun că timpul le vindecă pe toate. Se înșală. Timpul doar le șterge pe toate. Trece și trece fără să-i pese de nimic, ne macină amintirile, distrugând puțin câte puțin tristețea ce e ca un mare bolovan din care mai rămân mici fragmente dureroase, dar sunt suficient de mici ca să le poți duce.
Inimile frânte nu se vindecă. Timpul doar ia bucățile și le fărâmițează până când se prefac în praf.”

„Așa sunt unele lucruri – unice, trecătoare. Le poți copia, recrea, dar nu le mai poți aduce niciodată la viață. Nu mai sunt la fel.”

„Durerea e ceva intim. Nu e ceva ce poți împărți ca o cutie cu bomboane. E a ta și doar a ta. O ghiulea din oțel cu țepi legată de gleznă. O haină plină de cuie pe umerii tăi. O coroană de spini. Nimeni nu poate simți durerea aia. Nu pot să meargă în pantofii tăi pentru că în pantofii tăi e sticlă spartă și, ori de câte ori încerci să faci un pas, îți sfâșie tălpile. Durerea e cea mai groaznică tortură și nu se termină niciodată. Ești legat de temnița aia pentru tot restul vieții.”

„Cred că și locurile au secrete. Ca oamenii. Trebuie doar să sapi. În pământ, în viață, în sufletul unui om.”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?