După sfârșit, de Clare Mackintosh

„Când Dylan se îmbolnăvește grav, iar doctorii le cer să decidă în privința supraviețuirii lui, părinții săi, Max și Pip, nu pot cădea de acord. Pip crede că supraviețuirea cu orice preț este de neacceptat. Max caută cu înfrigurare un tratament nou pentru boala fiului. Nereusind să găsească o soluție comună, Max și Pip ajung în cele din urmă la proces. Care va fi oare soarta lui Dylan? O captivantă explorare a iubirii, căsniciei și vieții de părinte, noul roman al lui Clare Mackintosh este povestea unei familii care trece prin chinuri inimaginabile, dar în cele din urmă reușește să găsească forța de a merge mai departe. Pentru că uneori sfârșitul nu e decât un nou început.”

În ultimele luni am citit puțin dar am ales inspirat. Aproape fiecare carte pe care am ținut-o în mâini a ajuns și în suflet, devenind o experiență în sine, o călătorie către alte timpuri sau către mine. Cartea După sfârșit a fost dușul meu rece de luna asta, călătoria mea dureroasă către mine însămi, către frământările și temerile mele. Am reușit să nu plâng la ea doar pentru că rezerva mea de lacrimi e secată în ultima vreme, dar e genul ăla de carte care îți stoarce lacrimi fără niciun efort.

Max și Pip sunt doi părinți obișnuiți. Ca mine, ca voi. Doi părinți care erau norocoși și fericiți, dar nu erau conștienți de asta până într-o zi în care viața i-a lovit brutal – ziua în care au aflat că Dylan, băiețelul lor de 2 ani și jumătate are o tumoră pe creier incompatibilă cu viața. Din acel moment loviturile au venit una după alta și au culminat cu necesitatea de a lua o decizie pe care niciun părinte nu ar trebui să fie vreodată obligat să o ia. O decizie imposibilă, inumană, nedreaptă. După operația pe creier tumora lui Dylan nu intră în remisie, ci începe din nou să crească, motiv pentru care speranța lui la o viață normală devine practic inexistentă. Așa că Max și Pip trebuie să facă o alegere – să îl lase să se ducă oferindu-i îngrijire paliativă până la momentul final, asta însemnând câteva săptămâni în plus sau să încerce terapia cu protoni, care le-ar mai oferi câțiva ani în plus, dar calitatea vieții copilului fiind sub semnul întrebării, deoarece nu ar putea să facă nimic de unul singur sau nu ar putea fi deloc conștient de lumea din jurul lui, deci practic acel Dylan pe care ar încerca să-l țină în viață oricum nu ar mai exista. Așadar, calitate sau cantitate? Câteva săptămâni și o moarte demnă sau câțiva ani în plus de suferință pentru fiecare în parte?

„În ultimele luni am învățat că pe un talger al balanței este speranța, iar pe celălalt, disperarea; că trecem prea repede dintr-o parte în alta. Am învățat să fim prudenți, să întrebăm mai degrabă decât să presupunem, să luăm fiecare zi, fiecare oră așa cum vine.”

Deși inițial amândoi iau aceeași decizie, Pip se răzgândește atunci când trebuie să i-o comunice doctoriței lui Dylan. Ea nu își dorește să mai prelungească agonia fiului ei deși ideea de a-l pierde o îngrozește. În schimb, Max vrea să fie împăcat cu el însuși că a încercat orice este omenește posibil chiar dacă la un moment dat finalul va fi același. Nu este încă pregătit să renunțe la luptă, dar cine ar fi?! Din acel moment crucial cei doi părinți devin inamici și ajung în instanță pentru a-și susține cauza. Dar ce înseamnă asta pentru o căsnicie? Cum mai pot doi oameni, care deși s-au iubit enorm, să-și revină după o asemenea ruptură? Cum se mai pot regăsi la jumătatea drumului?

Din această a doua jumătate a cărții autoarea a ales să exploreze în paralel ambele variante. Cum ar fi dacă judecătorul s-ar pronunța în favoarea mamei și cum ar fi dacă ar face-o în favoarea tatălui? Cât ar mai trăi Dylan? Cum ar fi viața lui? Ce s-ar întâmpla cu Max și Pip, cu căsnicia lor? Cum ar fi viața după Dylan?

Paralela asta mi-a amintit de un alt roman structurat așa (Poate într-o altă viață), și, la fel ca acolo, în ambele variante ar fi lucruri care ar merge în aceeași direcție și drumuri care duc către o destinație complet diferită. Și totuși la final nu te poți decide care ar fi cea mai bună alegere. Iar în viața reală nu putem să aflăm decât una dintre variante, pentru că unele alegeri sunt doar cu sens unic. După aceea nu putem decât să ne întrebăm din când în când „Cum ar fi fost dacă?” și dacă alegerea noastră a fost cea mai bună pe care am fi putut să o facem în condițiile date. Dar nu poți ști cu certitudine niciodată atunci când e vorba de așa ceva.

„Dar când ești la o răscruce, nu poți vedea fiecare destinație, vezi doar capătul drumurilor care duc într-acolo. Tot ce poți să faci este să-l alegi pe unul dintre ele și să mergi pe el, sperând că cineva va păși alături de tine.”

Povestea asta m-a durut până în adâncul ființei mele și știți de ce? Pentru că în ultima jumătate de an mai ales, dar am făcut-o de multe ori de 4 ani și jumătate încoace, am avut multe zile când m-am plâns de cât de greu este să fii parinte, în care mi-am dorit o oră sau o zi de pauză, în care am fost nerecunoscătoare pentru copiii mei sănătoși și nu m-am gândit decât că nu mai am libertate sau timp liber. Nu m-am gândit cu adevărat la toți acei părinți a căror viață este cumva suspendată între boală și moarte, care ar da orice din lumea asta să audă non stop țipetele copiiilor lor, care au de făcut alegeri imposibile sau trebuie să accepte realități dureroase pentru că nu există alternative. Am simțit cartea asta ca o palmă peste față și încă mă ustură și îmi promit să mă gândesc la ea, la Max și Pip, la Dylan, atunci când o să cred că să am de a face cu copii veseli și sănătoși e o corvoadă.

„N-o să mai vreau să lenevim acasă anul acesta. Niciodată n-o să mai vreau să stăm să lenevim. Mă gândesc la toate dățile în care m-am plâns că eram prea obosită, că nu mai apuc să mă duc la toaletă singură sau să beau o ceașcă de ceai cât încă e fierbinte. Mă gândesc la toate dățile când am bombănit Vreau doar cinci minute pentru mine, e chiar atât de mult ce cer? și mi se ridică în gât un gust amar. De ce n-am înțeles atunci ce aveam? Cât de norocoasă eram?”

Prima parte a cărții este o plimbare prin secția de terapie intensivă pediatrică, unde domnește liniștea, moartea, speranța. Descrierile și trăirile sunt atât de intense încât am avut sentimentul că subiectul nu a fost ales la întâmplare de autoare. Și nu m-am înșelat. Deși nu are nicio notă de final, după ce am terminat de citit am căutat pe Google despre ea și am aflat că povestea este inspirată de o experiență din viața autoarei, care în anul 2006 a născut gemeni, iar la 5 săptămâni de viață l-a pierdut pe unul dintre ei. Această carte este un omagiu adus fiului pierdut și o lecție de viață și de prețuire pentru noi, restul. Nu poți să citești cartea asta și să nu se miște ceva în tine.

Clare Mackintosh m-a cucerit cu stilul ei în romanul Te las să pleci și deși am tot amânat următoarele două romane care au apărut între timp, pe ăsta am simțit că nu am voie să-l ratez. Și deși m-a îndurerat, căci nu este o lectură relaxantă, a venit la momentul potrivit în viața mea. Îl recomand cu același gol în stomac pe care l-am avut și pe parcursul lecturii.

Romanul a apărut la editura Trei, în colecția Fiction Connection și îl găsiți pe Libris.ro.

Rating Goodreads : 5/5⭐
Iustina Dinulescu

Fragmente:

„Oricât de mult timp iți petreci cu cineva, oricât de bine crezi că-l cunoști, tot poate să rămână un străin pentru tine.”

„Uneori nu știi sigur dacă ai luat decizia corectă decât ulterior. Fie este clar imediat – ca și cum nici nu se putea altfel -, fie gândul zăbovește, țepos și diform, într-un colț al minții tale. Nu e bine – ai făcut o alegere greșită.

„Se pare că poți ajunge să urăști ce face cineva și, cu toate astea, să o iubești pe acea persoană atât de mult, încât doare!”

„Când știi că viața cuiva este limitată, faci ca fiecare zi să conteze.”

„Plângem împreună același băiat, păstrat în inimi de o parte și de alta a oceanului. Singurii doi oameni de pe lume care știu cum se simte celălalt.”

Lasă un răspuns