Fata din tren, de Paula Hawkins

9200000047476824

 

 „Rachel merge în fiecare dimineață cu același tren. știe că va aștepta la același semnal defect, timp în care va urmări ritualul de dimineață al unui cuplu ce locuiește într-o casă de lângă calea ferată. I-a botezat „Jess și Jason“ și viața lor i se pare perfectă. Până când într-o zi vede ceva ce o șochează. Totul se schimbă și Rachel are șansa de a lua parte la viețile pe care le-a observat doar de pe margine.”

Greu poți să lași din mână această poveste! Încă de la prima pagină misterul, întrebările și suspansul se perindă într-un carusel din care nu coborî decât la ultimele pagini. Nu am citit foarte multe thrillere, dar după umila mea părere de neamator al genului, acesta este unul destul de reușit! Autoarea se joacă cu mintea ta, încât chiar ajungi să nu mai știi ce să crezi. Nu îți dai seama de adevăr decât odată cu Rachel, a cărei minte încețoșată de nefericire și alcool nu scoate adevărul la lumină mai devreme de final.

Mi-a plăcut faptul că povestea este „văzută” prin ochii a trei personaje: Rachel, care își îneacă nefericirea în alcool până când nu mai știe pe ce lume trăiește, Anna, „amanta” și Megan, femeia care dispare într-o noapte și în jurul căreia se învârte de fapt toată acțiunea romanului.
Ceea ce vezi nu e întotdeauna ceea ce pare. Cam asta ar fi morala acestui thriller psihologic. De multe ori privim din afară viețile altor oameni, ca simpli spectatori, și ni se pare că la ei totul s-a aranjat cum trebuie, spre deosebire poate de ceea ce trăim noi. Adevărul din spatele ușilor închise poate fi de fapt opusul. Fericirea poate fi mimată de ochii lumii, iar tu poate ajungi să tânjești după ceva ce de fapt nici nu există. De asemenea, uneori poate că e mai bine să-ți vezi de viața ta și să nu te implici în problemele altora, deoarece riști să îți complici și mai rău existența. Cu toate astea, implicarea lui Rachel în viața cuplului pe care ea îl crede „perfect” aduce în viața ei schimbarea de care avea nevoie ca să își revină după căderea în dizgrație. Adevărul te poate răni și fizic și sufletește, însă în cele din urmă e singura cale către vindecare!

Vă recomand așadar această lectură. Chiar merită! Cartea poate fi găsită aici.

Fragmente:

„N-am înțeles niciodată cum pot oamenii să nesocotească flagrant, cu asemenea ușurință, durerea pe care o pot provoca, urmându-și inima. Cine a zis că e mai bine să-ți urmezi inima? E egoism pur, un egoism care distruge totul.”

„Tristețea devine plictisitoare după o vreme, atât pentru persoana care resimte tristețea, cât și pentru toți cei din jurul ei.”

„Părinților nu le pasă de nimic altceva decât de copiii lor. Ei sunt centrul universului lor; ei sunt ceea ce contează cu adevărat. Nimeni altcineva nu e important, suferința nimănui, nici bucuria nimănui; nu sunt reale pentru ei.”

„A fi gol pe dinăuntru: asta înțeleg. Încep să cred că nu poți face cu adevărat nimic ca să schimbi starea asta. Eu cu asta am rămas după orele de terapie: golurile din viața ta sunt permanente. Trebuie să crești în jurul lor, ca rădăcinile unui copac în jurul asfaltului; te mulezi după goluri, crești printre ele. Știu toate lucrurile astea, dar nu le spun cu voce tare, nu acum.”

„Nimic nu e mai dureros și mai distructiv decât suspiciunea.”
P.S. Abia aștept să văd filmul! :D

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Marea iubirii pierdute, de Santa Montefiore

  Am început să citesc acest roman destul de sceptică, deși bibliotecara, care îmi cunoaște preferințele în materie de cărți,...

Închide