Fiica ceasornicarului, de Kate Morton

54217374_2376010975763960_9092129175002677248_n

„În vara anului 1862, artiștii din Frăția Magenta, însoțiți de muzele lor, sunt invitați să creeze și să se bucure de libertate la Birchwood Manor, casa mult iubită a lui Edward Radcliffe de pe malul Tamisei. Edward e cel mai strălucit dintre ei, cel mai entuziast, cel mai hotărât să sfideze prejudecățile epocii. Dar în scurtă vreme viața și carieră lui vor fi distruse căci, spre sfârșitul șederii lor, o femeie este împușcată, o altă dispare, iar o neprețuită bijuterie de familie este de negăsit.

O sută cincizeci de ani mai târziu, Elodie Winslow, o arhivistă londoneză, dă din întâmplare peste o geantă veche, în care găsește carnetul de schițe ce pare să fi aparținut unui pictor victorian și fotografia unei tinere de o frumusețe aparte. Printre desenele din carnet, unul anume îi atrage atenția: o casă cu două frontoane, așezată la cotul unei ape, care i se pare neobișnuit de familiară. Care e legătura ei cu Birchwood Manor? Și de ce simte că femeia din fotografie are ceva să-i transmită? Pentru a răspunde acestor întrebări, Elodie va trebui să asculte vocea martorului uitat de toți: Birdie Bell, fiica ceasornicarului.”

„Fiica ceasornicarului este o carte dramatică ce ne îndeamnă să reflectăm asupra artei, adevărului, iubirii și frumuseții, dar mai ales asupra pierderii și a felului în care aceasta marchează drumul fiecărei ființe.“
– El Imparcial

Fiica ceasornicarului a fost precum o cutie imensă, ambalată superb, dar plină cu mii de cocoloașe de hârtie, pe care le răscolești din ce în ce  mai nerăbdător ca să descoperi surpriza. Ei bine, surpriza este într-adevăr destul de mare, dar nu în sensul bun, pentru că pe fundul cutiei găsesti ceva minuscul în comparație cu asteptările pe care le aveai. Așa am ajuns să o privesc eu, acum că am terminat în sfârșit de citit. Am primit mult prea puțin din ceea ce îmi doream, căci povestea cea mai interesantă, nucleul romanului, a fost rătăcit în maldărul de amănunte plictisitoare, de oameni și locuri și întâmplări mai puțin importante sau interesante.

Kate Morton a pornit de la aceeași „rețetă” binecunoscută, care i-a adus faima și care i-a devenit un fel de „semnătură”, numai că de această dată a ales să pluseze. A adăugat prea multe ingrediente, iar produsul final a fost destul de greu de consumat. Nu am mai avut parte de o poveste în poveste, ci de o poveste în poveste în poveste în poveste. Prea mult, prea greu de ținut pasul. O aglomerare prea mare de personaje, de întâmplări, de locuri, de perioade de timp, de perspective. Până pe la jumătatea cărții m-am simțit de parcă mă dădusem în tiribombă. Nimic nu se lega. Descrierile care mi-au plăcut atât de mult în romanele anterioare ale autoarei aici m-au plictisit teribil. Nu am mai citit de multă vreme o carte cu lacrimile curgând de la atâta căscat. Am avut de câteva ori tendința și dorința de a da-o deoparte, dar știam că dacă voi face asta nu va mai exista o altă dată pentru ea. Așa că m-am străduit să o duc până la capăt doar pentru că este vorba de Morton. Altminteri, nu, nu cred că aș fi avut răbdarea necesară.

În a doua jumătate a cărții piesele încep să se îmbine cât de cât, dar lectura merge la fel de greu. Abia spre final este „spusă” cam în grabă povestea lui „Lily” și Edward. Tocmai povestea lor, care ar fi trebuit să fie cea mai amplă! Lily este personajul principal, iar în unele capitole este chiar narator, deși spre deosebire de alte personaje principale ale autoarei, lui Lily i s-a acordat infinit mai puțină atenție, în pofida dublului rol care i-a fost atribuit. Mi s-a părut un personaj extrem de interesant, pe care mi-ar fi plăcut să-l cunosc mult mai bine.

53330492_2384297698268621_1987687907988602880_n

Celor care vor să o descopere pe Kate Morton le recomand insistent să o facă cu Grădina uitată. Am citit toate cărțile autoarei, dar în sufletul meu Grădina a rămas și probabil că va rămâne numărul 1. Cele mai reușite povești ale ei sunt simple, despre oameni normali, cu povești de viață memorabile. Nu știu de ce a ales această variantă complicată în cazul Fiicei ceasornicarului. Dacă și-ar fi păstrat stilul sunt sigură că ar fi fost mult mai reușită. Nici măcar finalul nu a salvat situația, pentru nu a fost satisfăcător. Sunt lucruri care au rămas nespuse, continuări pe care aș fi vrut sa le știu. Vreme de mai bine de 350 de pagini (din aproape 500) s-au spus prea multe fără să a se spune nimic, iar în îngrămădeala de la final s-au pierdut din vedere câteva lucruri.

Casa, lacul și apartenența unui loc anume sunt elemente care au fost prezente și aici și care mi-au plăcut la fel de mult. Descrierile te poartă prin cele mai ascunse cotloane ale casei, în grădină sau pe malul Tamisei. Birchwood Manor a fost martorul tăcut al atâtor generații. Casa le-a păstrat ascunse în pereții săi toate secretele, toate trădările, toate bucuriile și toate tristețile.

 „Edward spunea mereu că râul are o memorie primitivă în care adună tot ce se întâmplă. Și mi se pare că și casa adună tot ce se întâmplă. Și mi se pare că și casa aceasta e la fel. Își aduce și ea aminte, la fel mine. Își aduce aminte totul.”  

Dacă mi-a plăcut? Nu știu. Nu m-am hotărât încă. Oricum, de la Kate Morton continui să aștept un nou roman de suflet. Acesta nu a fost să fie…

Fiica ceasornicarului a apărut la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei și o găsiți la Libris.

Rating Goodreads: 3/5*

Iustina Dinulescu

Fragmente:

„Acum, aici, e cu totul altfel. Oamenii sunt ca niște muzeografi, fiecare își lustruiește amintirile preferate, aranjându-le în așa fel încât să recreeze o poveste care să-i fie pe plac. Unele întâmplări sunt reparate și dichisite spre a fi expuse, altele sunt socotite nepotrivite și sunt date de o parte, azvârlite în subsol, în cămările înțesate ale minții. Și acolo, dacă au un pic de noroc, sunt uitate pe dată. Iar acest lucru u este deloc necinstit: este singurul mod prin care oamenii se pot împăca cu sine și cu povara trăirilor lor.”

„Orice ceas e unic, îmi spunea el adesea, și la fel ca la orice om, chipul-fie că e frumos sau nu-este doar o mască a mecanismului complicat pe care îl ascunde.”

„Ești îndrăgostită, a spus el, căci așa simți când iubești. E că și cum ai da jos o mască și ți-ai dezvălui altcuiva sufletul tău adevărat, acceptând cu sau fără voie realitatea crudă, anume că cealaltă persoană s-ar putea să nu simtă vreodată la fel ca tine.”

„Pe piatra de mormânt, sub nume, scria cu litere mai mici: „Aici zace cel ce a căutat adevărul și lumina și a văzut frumosul pretutindeni. 1840-1881. Așa cum făcea întotdeauna, Leonard s-a pomenit privind liniuța dintre ani. Semnul acela năpădit de mușchi cuprinde întreaga viață a unui om: copilăria, iubirile, pierderile și temerile sale, reduse la o singură linie scrijelită pe o lespede de piatră, într-un cimitir liniștit de la capătul unei poteci dintr-un sat.”

„- O, cel mai rău lucru la bătrânețe, domnule Gilbert, e timpul. Nu ne mai rămâne prea mult. Sunt pur și simplu prea multe de știut și prea puțin timp în care să le afli.”
„Am învățat că trebuie să ne iertăm propriul trecut, căci altminteri călătoria în viitor devine insuportabilă.”

„Există foarte puține lucruri sigure pe lumea asta, dar o să-ți spun ceva ce știu sigur: adevărul depinde de cine spune povestea.”

„Așa sunt unele momente: strălucesc precum metalul prețios în sita căutătorului de aur.”

„Toți cei de care mă simt atrasă au o poveste. Fiecare e diferit de cel de dinainte, dar este ceva în inima fiecărui oaspete-o pierdere care-i unește pe toți. Am ajuns să înțeleg că pierderea lasă un gol în suflet și orice gol tinde să se umple. Asta e legea firească a lumii.”

„Nu-i mare lucru să fii părinte, nu-i mai greu decât dacă ai pilota un avion legat la ochi sau ai zbura cu aripile găurite.”

„Amintirile sunt asemenea nestematelor din caleidoscopul pe care Joe cel Palid îl ținea pe polița lui cu jucării: pietre nestemate discrete, care se așază în alte poziții când sunt mișcate, dând naștere unor modele diferite, dar legate de fiecare dată unele de celelalte.”

„Timpul e un animal ciudat și puternic. Are obiceiul să facă posibil imposibilul.”

„Lumea pune preț pe pietre strălucitoare și pe talismane, dar uită că talismanele cele mai puternice sunt poveștile pe care le depănăm pentru noi înșine și pentru alții.”

 

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Viața care i s-a dat, de Ellen Marie Wiseman

"Lilly Blackwood trăiește închisă într-o cameră din podul conacului Blackwood. Nu are voie să iasă afară, părinții insistă că așa...

Închide