Fiicele paznicului, de Jean E. Pendziwol

59971278_1299204773563390_5343259291287552000_n„Deși mintea ei este încă lucidă, pe Elizabeth o trădează ochii. Pentru că nu mai poate să vadă cărțile și tablourile care erau pentru ea o sursă de bucurie, își umple golul din suflet cu muzică și cu amintiri ale familiei ei. Trecutul revine cu forță în prezent atunci când jurnalele tatălui ei decedat sunt găsite pe o veche epavă. Cu ajutorul lui Morgan, o adolescentă delincventă silită să presteze muncă în folosul comunității, Elizabeth parcurge jurnalele, iar cele două se apropie pe parcursul acestei călătorii imaginare în trecut, pe insula Porphyry de pe Lacul Superior, unde tatăl lui Elizabeth a fost paznicul farului timp de 70 de ani.” 

„La un moment dat, în viață, cu toții ne punem întrebarea: „Cine sunt eu?” Problema e că nu-i vorba de cine ești sau cine ai fost, ci de cine poți fi.” 

Da, vine o zi, în viața unora dintre noi, când ne întrebăm cine suntem. Cine suntem cu adevărat, cine am fost, cine putem fi. Ne întoarcem în trecut, printre amintiri, privim peste umăr și căutăm răspunsuri la întrebări care ne-au frământat o viață întreagă și uneori nu le găsim. Nu atunci când le căutăm cu disperare, căci trecutul își alege singur momentul în care își dezvăluie tainele. Trecutul lovește cu brutalitate și uneori distruge tot ceea ce credem că am clădit și tot ceea ce credem că știm despre noi înșine sau despre oamenii apropiați.

Fiicele paznicului este o astfel de poveste-despre trecut, despre impactul unui adevăr aflat mult prea târziu pentru a mai descătușa sufletul, despre secrete bine păstrate, care dor și care schimbă cursul vieții mai multor oameni, despre iubire și devotament, despre viețile unor oameni care uneori au avut alegeri dificile de făcut și care au fost nevoiți să trăiască tot restul vieții cu ele.

Romanele cu incursiuni în trecut, care împletesc trecutul cu prezentul sunt de departe preferatele mele. Știam că o să-mi placă mult povestea asta și nu m-am înșelat. Ba mai mult, a reușit să-mi întreacă așteptările. Îmi era dor de o carte despre paznici de far, despre vieți trăite în izolație, vieți aparent simple, dar dramatice. Fiicele paznicului mi s-a părut a fi o combinație între Lumina dintre oceane și Fiica tăcerii, ambele povești fiind emoționante și pline de dramatism.

Povestea o are în prim plan pe Elisabeth Livingstone, o bătrână aproape oarbă, internată într-un azil din apropierea Lacului Superior (Canada). În plan secund e Morgan Fletcher, o adolescentă care primește ca pedeapsă să revopseasca gardul azilului, pe care îl pictase cu graffiti. Printr-o ironie a sorții, dar deloc întâmplător, destinele celor două se întâlnesc, astfel încât trecutul și prezentul ajung să stea față în față.
Într-o zi, bătrâna Elisabeth primește câteva jurnale care i-au aparținut tatălui sau și care au fost găsite pe o ambarcațiune eșuată și avariată, înmatriculată pe numele fratelui său, Charles Livingston. În acele jurnale Elisabeth speră să găsească răspunsurile pe care le-a căutat toată viața. Cu ajutorul lui Morgan, care îi citește jurnalele, bătrâna se întoarce înapoi în trecut, în anii copilăriei și adolescenței sale, pe vremea când tatăl său era paznicul farului din Phorpyry Point. Elisabeth pornește în această călătorie printre aminitiri dureroase, pe care le-a îngropat de multă vreme în adâncul sufletului căutându-se pe sine, căutând adevărul, încercând să găsească piesele lipsă, care i-au marcat existența.

60085744_2291839944397578_4301849590249816064_n
Personajul cheie al romanului este însă Emily, sora lui Elisabeth, o fată tăcută, care se exprima prin intermediul desenelor, a detaliilor. Singura persoană care o înțelegea și o proteja era Elisabeth. Ele două erau un întreg, doar împreună puteau zbura, dar erau atât de diferite privite separat. Legătura lor a fost atât de puternică, indestructibilă. Emoționantă până la lacrimi.

„[…] Dar cu sora mea împărtășeam altceva; o limbă ce nu avea nevoie de cuvinte și se baza pe simpla noastră apropiere. Savuram din plin liniștea de pe insulă, rutina vieții de paznic de far și libertatea de-a fi ca doi pescăruși în zbor.”

 Fiicele paznicului este un roman de debut foarte bine scris și documentat, complex prin abundența de detalii specifice activității de paznic de far și a periodei istorice alese, prin descrierile fascinante ale Lacului Superior, ale insulelor apropiate și a vieții de zi cu zi într-un astfel de loc izolat, prin intensitatea trăirilor fiecărui personaj în parte. Alternarea perspectivelor personajelor – Elisabeth și Morgan- împletesc frumos două povești de viață, care în final ajung să devină una singură și care țin cititorul captiv și curios până la ultima filă.

Lacul Superior, CanadaLacul Superior, Canada

Am terminat de citit și am suspinat de tristețe pentru cele două surori. M-a emoționat teribil povestea lor și a fiecăreia în parte și mă gândesc, așa cum mă gândesc adesea, ca poate unele lucruri e mai bine să nu le afli niciodată. Pentru că dor prea tare. Pentru că e prea târziu pentru ele…

Romanul a apărut la editura Rao și îl găsiți la Libris.

Rating Goodreads: 5/5*

Iustina Dinulescu

 

Fragmente: 

 „Pentru mine, toamna e un anotimp încântător, când natura e pictată în culorile maeștrilor. Sunt atâția oameni care urăsc acest anotimp, în ciuda splendorii și a romantismului său, văzându-l ca pe o poartă către un fel de sfârșit, către o iarnă a morții. Dar pe mine toamna mă face să mă simt vie. Toamna e începutul și sfârșitul în același timp.”

„Cât de simplu vezi lucrurile când ești tânăr: în alb și negru, bine și rău, iubire și ură.”

„Uneori, am impresia că-i bine să nu afli sfârșitul înaintea începutului.”

„Am învățat că suntem, cei mai mulți, simpli spectatori ai vieții. Cei care-au lăsat demonii în viața lor-să doarmă și să se trezească lângă ei, să le șoptească la ureche-sunt în viața asta creatori, construind lumea așa cum o cunoaștem. Dar, dincolo de asta sau poate chiar din cauza asta, sunt când disprețuiți, când adulați. Cine poate spune când au depășit granița fină dintre nebunie și talent, pentru a fi recunoscuți și a deveni nemuritori? Oare o facem noi atunci când ne place ceea ce vedem sau ceea ce auzim? Geniu și nebunie. Cum se condiționează una pe alta?”

„Capacitatea oamenilor de a iubi e ieșită din comun.”

„Războiul și moartea îi pot lăsa fără cuvinte pe bărbații cei mai puternici.”

 

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

2 Comments

  1. Ce frumos ai scris despre cartea asta, felicitări! <3 Se simte emoție dincolo de rândurile scrise. Abia aștept să ajung și eu la romanul ăsta! Mi-ai făcut poftă de el.

    • Despre cartile care ma impresioneaza, vorbesc mereu cu emotie. Mi-am gasit greu cuvintele ca sa incep, apoi au curs de la sine.
      Multumesc frumos pentru apreciere! Te astept sa revii cu o parere si dupa ce o citesti. :*

Lasă un răspuns către Iustina Cancel reply

Citește articolul precedent:
Totul se termină cu noi, de Colleen Hoover

"Uneori, cei care te iubesc te rănesc cel mai tare. Lily Bloom nu a avut întotdeauna o viață ușoară, dar...

Închide