Grădina de iarnă, de Kristin Hannah

received_431905947618715

„Meredith și Nina Whitson sunt două surori cum nu se poate mai diferite. Una a rămas acasă ca să-și crească copiii și să se ocupe de livada de meri a familiei; cealaltă și-a urmat visul și a călătorit prin lume, devenind o fotojurnalista faimoasă. Dar când tatăl lor se îmbolnăvește, cele două femei se vor reîntâlni, regăsind-o și pe Ania, mama lor distantă și ostilă, care nici măcar acum nu le oferă fiicelor ei nici un fel de mângâiere. Pe patul de moarte, tatăl le smulge însă o ultimă promisiune femeilor din viața sa.
Totul începe cu o poveste cum surorile nu au mai auzit vreodată – o idilă captivanta, misterioasă, ce se desfășoară pe o perioadă de mai bine de șase decenii și pe două continente, din Leningradul înghețat, aflat în plin război, până în Alaska zilelor noastre.

Această dramă cutremurătoare le unește pe cele trei femei într-un mod cu totul neașteptat. Meredith și Nina vor afla în cele din urmă secretul ce marchează trecutul mamei lor și vor descoperi un adevăr teribil, care va zdruncina însuși fundamentul familiei lor și le va schimba viața.”

Cărțile despre care îți este cel mai greu să povestești sunt cele care îți ating sufletul. Iar Kristin Hannah a reușit încă o dată să îmi atingă coarda sensibilă. A scris un roman extraordinar de emoționant, de profund, de trist, așa cum numai ea știe să scrie. Îi ador stilul, poveștile, personajele. Le păstrez pe toate în amintire cu drag și dor, mă gândesc adesea la ele și mă străduiesc să învăț din greșelile lor sau să mă inspir din reușitele lor. Kristin Hannah scrie povești de viață cu care ajungi să te identifici, pe care le trăiești la intensitate maximă. Eroinele ei sunt întotdeauna femei puternice, care nu au parte de vieți ușoare, care se luptă pentru ele însele sau pentru familiile lor, personaje umane, supuse greșelii, cu care te confunzi cu ușurință.

Grădina de iarnă este povestea mai multor generații de mame, fiice și surori. Relația dintre o mamă și o fiică are ceva sfânt în ea. Nu este aproape niciodată ușoară, nu curge lin. Așa este și relația dintre Ania și cele două fiice ale sale. O mamă rece, ostilă, care a fost absenta în viața fiicelor ei. Această absență a influențat mult viețile ambelor fete, în mod diferit. Pe Meredith a transformat-o într-o femeie nesigură pe ea, obsedată de control în fiecare aspect al vieții ei, care s-a dedicat întru totul familiei și copiiilor, renunțând mereu la propriile visuri și dorințe în favoarea celor dragi. Mere voia cu tot dinadinsul să ofere ceea ce nu primise – iubire maternă, siguranță. În schimb, Nina, rebela familiei, a ales aventura, ascunzându-se în spatele obiectivului aparatului de fotografiat și umplând golul lăsat de mama cu imagini ale pierderii, sacrificiului, durerii, făcând astfel din propria pierdere o artă.

„Oamenii credeau de obicei că munca ei înseamnă să fie acolo, ca și cum oricine ar fi putut pur și simplu să focalizeze și să fotografieze, dar adevărul este că fotografiile ei erau o extensie a ceea ce era ea, a ceea ce gândea și simțea. Era nevoie de o concentrare desăvârșită pentru a imortaliza durerea acută a tragediei personale. Trebuia să fii prezent acolo cu trup și suflet, în acel moment-dar trebuia să fie momentul lor.”

 

„Se ascunsese mereu în spatele aparatului de fotografiat, privind prin obiectiv, încercând să se găsească. Dar cum ar fi putut? Cum ar putea orice femeie să își cunoască propria poveste înainte de a o cunoaște pe a mamei sale?”

55564304_320197431975435_3416353193536258048_n

Romanul este scris astfel încât nu ai parte de o singură poveste. Ai parte de trei povești într-una singură. Destinele celor trei femei se împletesc într-un mod extraordinar.

Pe Ania am privit-o ca pe o păpușa matrioska. Cu cât povestea vieții ei a devenit mai dramatică și mai intensă, păpușa a devenit din ce în ce mai mică și mai fragilă. Ania își începe povestea ca pe un basm, dar după o vreme, fetele recunosc personajul principal. E chiar mama lor,  deși ele nu i-au cunoscut niciodată acea latură. Încetaseră să mai încerce să o înțeleagă și să găsească explicații pentru ostilitatea și indiferența ei. Moartea tatălui lor și promisiunea pe care Nina i-o face acestuia pe patul de moarte deschide însă un lacăt ferecat de multă vreme. Cedând insistențelor Ninei, Ania reia povestea de demult, iar adevărul le eliberează pe toate cele trei femei. După ce află povestea vieții Aniei, Meredith și Nina se regăsesc pe ele însele, deși nu știau că sunt pierdute. Își regăsesc mama și își acordă o nouă șansă pentru a recupera timpul pierdut.

„Asemenea mamei sale, zâmbea mai ușor, râdea mai des. Fusese fericită doar să existe, să plutească în această plimbare cu mama și cu sora ei. De data asta, se simțiră unite precum firele împletite ale unei sfori; unde mergea una, era prezentă și cealaltă.”

Povestea Aniei / Verei se desfășoară pe fundalul Marii Epurări din Rusia lui Stalin, atunci când oamenii considerați „dușmani ai statului” dispăreau peste noapte pentru totdeauna, când copiii au rămas fără copilărie din pricina lipsurilor și a regimului de teroare instituit, când viața tuturor devenise atât de grea încât fiecare zi era o luptă crâncenă pentru supraviețuire.  Ororile acelor vremuri nu mi-au fost necunoscute, o mare parte din ele aflându-le deja din Călărețul de aramă, dar Kristin Hannah a reușit să surprindă noi ipostaze. E cu neputință să te lase indiferent ceea ce vei citi. Deși în prima parte a romanului am judecat-o pe Ania, cu toate că îmi propusesem să nu fac asta, la final cred că am putut să înțeleg. Și să o iert.

Mamele dau totul. Uneori, se dau pe ele însele și rămân precum o carcasă goală.  Vei termina de citit și te vei întreba cum a putut să rămână întreagă o femeie care a pierdut atât de mulți oameni iubiți. Te vei întreba de ce nu a renunțat la luptă nici atunci când nu mai știa pentru ce luptă. Te vei întreba de ce nu a fost capabilă să-și arate iubirea propriilor copii. Îți voi spune eu. Ridicând ziduri. Punând câte o cărămidă de vină peste o cărămidă de regret. Tăcând. Mamele fac ce trebuie făcut. Ele sunt ultimii soldați căzuti, eroinele cărora nu le ridică nimeni statui.

 „Noi, femeile, luăm decizii pentru alții, nu pentru noi, iar când suntem mame, noi…îndurăm orice pentru copiii noștri. Îi vei proteja. Vei suferi; vor suferi și ei. Misiunea ta este să nu arăți că ți se frânge inima și să faci ce e bine pentru ei.”

Gradina de iarnă este o poveste care te doare. Este o poveste despre mame, fiice, surori și despre legăturile dintre ele, despre femei și despre curajul lor incredibil de a traversa iadul și de a ieși din el, o poveste despre iubire și iertare, despre familie și legătura indestructibilă dintre părinți și copii.

RECOMAND!! Este o carte de suflet, pentru suflet. O găsiți aici sau aici.

Rating Goodreads: 5/5*

Iustina Dinulescu

 

Fragmente:

„Meredith nu înțelesese niciodată de ce unei femei care vedea lumea în alb și negru îi păsa atât de mult de flori, dar Nina cunoștea forța imaginilor alb-negru. Uneori, un lucru devine el însuși abia după ce îndepărtezi culorile.”

„În fiecare casă, există locuri care aparțin unei anumite persoane. Indiferent câți membri ai familiei ar folosi spațiul sau ar trece prin el, există o singură persoană, dintre toți, căreia locul îi aparține.”

„Speranța este un lucru fragil, ușor de distrus dacă te joci prea mult cu el.”

„Fiecare alegere schimbă drumul pe care o apuci și e atât de ușor să o iei în direcția greșită.”

„Există unele promisiuni pe care nu are rost să le ceri și nici să le primești.”

„[…] ceea ce învățase în ultimele săptămâni era faptul că o familie nu este ceva static. Este supusă tot timpul schimbărilor. Exact precum continentele, uneori schimbările sunt invizibile și intervin la mare adâncime, alteori sunt explozive și fatale. Ideea e să îți menții echilibrul. Nu poți controla direcția în care o apucă familia ta așa cum nu poți opri platoul continental să se fragmenteze. Tot ce poți să faci este să nu te dai bătut.”

„Dacă învățase ceva din toate astea, aceea era că viața-și dragostea-pot dispărea într- o secundă. Când le ai, trebuie să te agăți de ele cu toată puterea și să te bucuri din plin de fiecare secundă.”

„Bucuria și tristețea fac parte din viață; poate că ideea e să îți îngădui să le simți pe ambele, dar să ții ceva mai strâns de bucurie, pentru că nu știi niciodată când poate o inimă puternică să cedeze pur și simplu.”

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

2 Comments

  1. Imi place enorm de mult cum scrie Kristin Hannah si citesc fiecare carte a ei cu multa rabdare si pasiune. Mi-a placut mult Gradina de iarna, dar preferata mea ramane, Aleea cu licurici.

    • Pe mine fiecare in parte m-a emotionat, dar da, Aleea cu licurici m-a facut sa plang cu suspine. A trebuit sa ma opresc si sa plang si apoi am reluat lectura…

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Pacienta tăcută, de Alex Michaelides

  "Viața Aliciei Berenson este aparent perfectă. Pictoriță renumită căsătorită cu un fotograf de modă, ea trăiește într-o casă superbă,...

Închide