În căutarea unui destin, de Jojo Moyes

in-cautarea-unui-destin_1_fullsize
„Australia, 1946. Șase sute cincizeci de mirese pleacă în Anglia pentru a-i întâlni pe bărbații cu care s-au căsătorit în timpul războiului. Dar în locul vasului de croazieră luxos la care se așteptau, se trezesc la bordul unui portavion, alături de o mie de bărbați. Pe punțile arse de soare, vechile iubiri și promisiunile trecute devin amintiri îndepărtate, iar tensiunea ajunge la limită, pe măsură ce miresele și soții lor revin asupra hotărârilor luate. Iar pentru una dintre mirese, Frances Mackenzie, devine curând clar că uneori călătoria este mai importantă decât destinația.”

 Jojo Moyes mi-a intrat în suflet de câțiva ani. Îmi place stilul ei de a scrie, îmi plac poveștile cărora le dă viață și nu m-a dezamăgit nici de această dată. În căutarea unui destin este o poveste despre a doua șansă în viață, despre puterea de a te rupe de trecut și de a pleca în căutarea propriei identități, de a deveni cea mai bună versiune a ta, despre aparențe și prejudecăți și despre ușurința cu care oamenii judecă fără să cunoască întregul adevăr. Se spune că faptele sunt cele mai grăitoare, însă niciun om nu ar trebui judecat doar după trecutul său.

Deși în prima jumătate a cărții acțiunea nu este deloc centrată pe Frances, aceasta este în primul rând povestea ei, care începe să se contureze însă abia din a doua jumătate. Autoarea a introdus mai multe personaje și a amestecat poveștile fiecăruia într-un mod interesant. Fiecare personaj călătorește spre un nou început. Am reușit să stabilesc câte o legătură cu fiecare dintre ele, iar la final am simțit că m-am despărțit de niște vechi cunoștințe. Margaret, Frances, căpitanul Highfield…chiar mi-au fost dragi.

 Margaret este un personaj foarte plăcut, plin de viață și de culoare. Este povestea fetei de la țară, care pleacă spre o lume necunoscută în căutarea fericirii. Viața nu a scutit-o nici pe ea de suferință, dar este genul de om care emană optimism și care ia viața așa cum este ea, cu bune și cu rele, fără a zăbovi prea mult plângându-și de milă. Este genul de om care are o vorba bună pusă deoparte într-un buzunar ascuns pentru fiecare om aflat în suferință. Uneori am avut senzația că ea este de fapt personajul principal.

Frances este genul de personaj de care nu te apropii de la început. Firea ei tăcută prin care încearcă să nu iasă în evidență te țin la distanță și nu o fac prea plăcută, însă odată ce ajungi să-i afli povestea realizezi încă o dată cât de mult înșală aparențele. Frances are un trecut rușinos și dureros în spate, pe care încearcă să-l lase în urmă plecând în căutarea unui nou destin. Așa cum spuneam și la început, să judeci un om doar prin prisma greșelilor din trecut este o mare greșeală. Și în prezent ne lovim de tot felul de prejudecăți și dăm deseori greș punând etichete oamenilor fără să știm întreaga lor poveste. Pe vremea când este plasată acțiunea cărții, imediat după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, oamenii țineau încă și mai mult la aparențe și la etichete, motiv pentru care Frances este pusă la zid și marginalizată fără ca nimeni să o întrebe mai multe. A fost un personaj complex, o femeie puternică și curajoasă, care s-a luptat cu proprii demoni și a învis.

 Avice a fost un personaj ambiguu pentru mine și spun asta deoarece nu am reușit nici să o îndrăgesc, nici să o antipatizez întru totul. Ea este întruchiparea fetiței lui tata, răsfățată și mofturoasă, snoabă și extrem de enervantă uneori, genul de om care nu a luptat niciodată pentru nimic, astfel că prima criză existențială o lovește în plin. Cu ea am rezonat cel mai puțin, însă își are rostul ei în întreaga poveste.

Autoarea a creionat mai multe tipologii de personaje, creând astfel o poveste complexă despre viață și destin, oameni, iubire, iertare, acceptare, integrare și șansă. O recomand cu drag.

Mulțumesc mult celor de la Libris pentru exemplarul oferit. Cei curioși o găsesc aici.

Fragmente:

„Nu ți se spune niciodată că durerea nu e doar o prăpastie larg deschisă, ci se și întinde la nesfârșit, cu miliarde de întrebări ce nu-și găsesc răspunsul.”

„Uneori poți să simți ceva cu atâta putere, să fii atât de prins în propria nefericire, încât să-ți vină greu să înțelegi binele. Ba încă și mai greu să-l faci.”

„Nu cred că ajungi să cunoști un om până nu-l vezi pe lângă ce-i e lui mai drag.”

„De-a lungul ultimelor zile, se tot întrebase cum e cu putință să te simți atât de singur pe un vas plin cu atâția oameni.”

„Singurii oameni care au încă toate răspunsurile sunt aceia care n-au înfruntat niciodată întrebările.”

„Uneori trebuie să pui pur și simplu un picior în fața celuilalt și să mergi mai departe. Așa că asta am făcut.”

 

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

1 Comment

  1. Nu are cum sa nu îți placă! Eu am plâns la final! :))

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Sunt aici, de Clelie Avit

"Elsei nu-i mai este frig, foame, teamă după ce a intrat în comă în urma unui accident montan. Ea e...

Închide