Înainte de ploi, de Dinah Jefferies

45337799_642205779510707_8673155119572844544_n

„1930, Rajputana, India. De la moartea soțului ei, tânăra ziaristă Eliza s-a refugiat doar în pasiunea pentru fotografie. Când guvernul britanic o trimite să fotografieze familia regală la palatul de pe marginea unui lac, îl cunoaște pe Jay, fratele extrem de atrăgător al prințului.
Deși ea îi reproșează sărăcia în care trăiește poporul indian, iar el îi amintește de nedreptățile comise de britanici, cei doi descoperă că au surprinzător de multe în comun. Dar familiile și societatea dezaprobă relația care se înfiripă. Așa că trebuie să ia o hotărâre: își ascultă inima sau fac ce așteaptă ceilalți de la ei?
Un roman fascinant, care duce cititorii în vremea când Imperiul Britanic încă influența puternic India, cu amestecul ei de tradiții, obiceiuri, locuri seducătoare și festivaluri pline de culoare.”

Mai mult decât poveștile ei de dragoste și despre viață, Dinah Jefferies știe să creeze locuri de vis. În romanul Înainte de ploi autoarea ne poartă imaginația tocmai în India, o țară exotică, plină de culoare, de miros, de pasiune și de viață, o țară a contrastelor (diferențele enorme dintre palatele opulente și viața plină de excese ale celor bogați și sărăcia lucie a satenilor), încleștată în tradiții și ritualuri absurde, cu totul și cu totul diferită de ceea ce privim noi, europenii, ca fiind normalitate.

În această carte nu se remarcă foarte mult nici povestea, nici personajele, însă locurile-orașul Rajputana și nu numai-au fost minunat redate. După primele 20 de pagini citite mi-am aprins lămpița de aromoterapie și am savurat din plin lectura.
Povestea de dragoste care se înfiripă între cei doi protagoniști poate fi cu succes demnă de un scenariu de telenovelă. Eliza ajunge la palatul maharajahului din Rajputana ca să fotografieze pentru arhiva guvernului britanic viața de zi cu zi a familiei suveranului. Pasiunea și curiozitatea Elizei o împing însă dincolo de porțile palatului, iar în multe dintre locurile pe care le vizitează îl are ca ghid pe prințul Jayant, fratele maharajahului, de care se îndrăgostește fără să-și dea seama atunci când ajunge să-l cunoască mai bine.

Totul, absolut totul, le este însă potrivnic celor doi. Lăsând la o parte diferențele culturale, Eliza era văduvă, iar în tradiția indienilor văduvele erau condamnate la moarte. Era innaceptabil și de rău augur ca o femeie să-i supraviețuiască bărbatului său, așa că după moartea soților femeile erau arse pe rug. O practică sinistră, care deși în India anilor 30 fusese interzisă oficial, se practica în continuare pe ascuns. Jay, pe de altă parte, fiind următorul în linia de succesiune la tron în cazul în care fratelui său i se întâmpla ceva, iar el trebuia să preia conducerea, trebuia să aibă o soție demnă de rangul său. În India, căsătoria nu însemna uniunea dintre doi oameni, ci alianța dintre două familii. Doi tineri nu se căsătoreau pentru că se iubeau, ci pentru că familiile lor aveau de împărțit un interes comun. Totuși, dragostea nu ține cont de niciunul dintre aspectele acestea. Ea apare de nicăieri, doboară toate barierele și încalcă toate regulile. Eliza și Jay se îndrăgostesc nebunește unul de celălalt și nimeni nu le va mai putea sta în cale. Destinul i-a adus împreună nu doar o singură dată și oricât de multe obstacole au avut de înfruntat au reușit să le depășească. Dragostea a învins chiar dacă toată lumea a luptat împotriva ei.

Deși captivantă, povestea este extrem de previzibilă, în special spre final. Mi-a plăcut, dar nu la fel de mult ca celelalte două romane ale autoarei (Soția plantatorului de ceai, respectiv Fiica negustorului de mătase). După ce am închis cartea am rămas în nări cu un parfum discret de iasomie, de cuișoare și de ghimbir și m-am lăsat sedusă de exotismul Indiei.

Cartea a apărut la editura Nemira, în colecția Damen Tango și o găsiți aici.

Fragmente:

 „Toți avem inimile rănite. Tu, eu, Indi. Asta ne unește.”

„Eliza se gândi la sate, unde ulițele înguste și prăfuite se răsfirau, având doar un singur canal săpat zilnic prin mijlocul lor. În ciuda sărăciei, îi plăcuseră colibele din chirpici, vacile și câinii adormiți și copiii cu ochii negri care o priviseră când rătăcise pe acolo. Admirase grația extraordinară a femeilor: înalte, cu spatele drept, cu capul și fața acoperite de cele mai ușoare șaluri din muselină. Erau atât de departe de Anglia, în timp și spațiu, dar, în schimb, adânc înrădăcinate în demnitate și tradiție.”

„Intrau amândoi într-o lume nouă, una care nu aparținea niciunuia, ci una creată de amândoi și în care nu mai încăpea nimic altceva. O lume care, odată creată, nu se mai putea pierde niciodată. O lume care va exista și după ce ei vor dispărea.”

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Agonie mentală, de Veit Etzold (Clara Vidalis #2)

"Clara Vidalis, inspector-șef și expert în medicină legală și psihopatologie la Oficiul de stat pentru investigații criminale din Berlin, tocmai...

Închide