Înainte să fim ai voștri, de Lisa Wingate

48272814_223164388624594_1060621347450781696_n

„Memphis, 1939. Rill Foss, o fată de doisprezece ani, duce o viață fericită la bordul unei case plutitoare de pe Mississippi, alături de părinți și de cei patru frați mai mici. Într-o noapte furtunoasă, tatăl trebuie s-o transporte de urgență pe mama lor la spital. Rill rămâne cu frații ei și primesc vizita unor străini care îi iau pe toți cu forța și îi duc la un orfelinat din Tennessee. Copiii sunt asigurați că în scurtă vreme vor fi înapoiați părinților, însă își dau seama repede care este crudul adevăr. Rămăși la mila directorului necruțător al orfelinatului, Rill se luptă să-și țină frații laolaltă, într-o lume plină de pericole și incertitudine.

Carolina de Sud, în prezent. Născută într-o familie înstărită, Avery Stafford pare să aibă o viață perfectă: o carieră de succes ca procuror federal, un logodnic frumos și, în scurt timp, o nuntă luxoasă. Însă când tatăl ei se îmbolnăvește și Avery se duce să-l ajute, o întâlnire neașteptată o îndeamnă să exploreze trecutul îndelung tăinuit al familiei sale.

Inspirat de cazul real al Georgiei Tann, directoarea unui orfelinat din Memphis care răpea și vindea copii familiilor bogate, romanul Lisei Wingate spune povestea tulburătoare a unor frați cu destine frânte, care reușesc, în cele din urmă, să-și găsească izbăvirea.”

Astfel de povești, precum Înainte să fim ai voștri, sunt menite să ne deschidă ochii. Astfel de povești dezgroapă fapte dureroase și ne obligă cumva să ne gândim la oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, să-i iubim, să-i admirăm sau să-i disprețuim pentru tot răul pe care l-au făcut altor oameni. Astfel de povești te dor, te revoltă, îți fură o lacrimă sau mai multe. Astfel de povești rămân în suflet.

Rill Foss era un copil fericit. Trăia în liniște alături de părinții și de frații săi pe o barcă plutitoare, numită Arcadia. Rill era prințesa Arcadiei, cea mai mare dintre frați și cea care primește responsabilitatea de a avea grijă de copii în lipsa părinților. Într-o noapte nefericită, Queenie, mama lui Rill, suferă complicații la naștere, motiv pentru care părinții pleacă în grabă la spital, iar copiii rămân singuri pe barcă. A doua zi sunt ridicați cu forța de niște oameni ai legii și duși într-un cămin de copii. Societatea Casa de copii din Tennesse era condusă de un adevărat monstru, monstru ascuns în spatele unei măști de bonomie, pe nume Georgia Tann. „Domnișoara Tann”, ajutată bineînțeles de oameni puși în funcții cheie, a operat între anii 1920 și 1950, răpind copii și vânzându-i unor familii bogate contra unor sume colosale. Ținte pentru obținerea „orfanilor” erau în principal familiile sărace, dar Georgia Tann profită de orice oportunitate, falsifica documente, mințea oamenii că le-au murit copiii și le dădea să semneze documente care erau de fapt declarații de renunțare la drepturile părintești. Totul pentru bani. Pare incredibil, dar nu este. Asta face ca povestea familiei Foss, care deși este fictivă are la bază poveștile mai multor „orfani” care au scăpat din mâinile acestei femei, să fie atât de dureroasă și de revoltătoare.

Ororile prin care treceau acei copii în căminele Georgiei Tann sunt imposibil de redat în cuvinte. Am citit simțind că mă sufoc. De nedreptate, de furie, de neputință, de disperare. Ca mamă, ca ființă umană, îmi este imposibil să-mi imaginez cum a putut cineva să fie în stare să le facă asemenea lucururi unor copii neajutorați. Cum s-au putut închide atâția ochi la atâtea fărădelegi. 30 de ani. 30 de ani în care Georgia Tann a răpit copilăria, identitatea și uneori chiar viața unor copii. Mulți dintre aceștia au murit din cauza condițiilor mizere de trai sau din cauza abuzurilor la care erau supuși. Din cauza faptului că odată intrați în sistemul căminului numele adevărate și datele de naștere erau schimbate, li s-au pierdut urmele. Au fost „nimeni”, „niciodată” și au rămas doar în amintirile celor care i-au purtat odinioară în brațe sau în pântece.

Rill, Camellia, Lars, Fern și Gabion ajung împreună la Societatea Casa de copii din Tennesse, dar în ciuda tuturor eforturilor și a grijii lui Rill, Georgia Tann reușește să le schimbe cursul vieților, despărțindu-i. Așa cum spuneam și mai devreme, îmi este imposibil să redau tristețea care m-a copleșit pe măsură ce am aflat din ce în ce mai multe. Am plâns în mine pentru soarta lor tristă și pentru regăsirea lor. Am plâns pentru durerea unor părinți rămăși fără copii printr-o înșelăciune și pentru disperarea unor copii rămăși fără părinți din cauza lăcomiei. Am plâns pentru cruzimea și răutatea din sufletele celor care au contribuit la toată această suferință.

Povestea din prezent, spusă din perspectiva lui Avery Stafford, este construită în jurul ideii că adevărul găsește întotdeauna o cale de a ieși la iveală. O singură întâlnire îți poate schimba întreagă viață, cam așa se poate rezuma întâlnirea lui Avery cu bătrâna May. Doi ochi albaștri, senini ca cerul, care spun povești dureroase, îngropate adânc în trecut. Nu am reușit să ghicesc legătura dintre cele două povești până când autoarea nu s-a îndurat să o dezvăluie. Finalul a fost surprinzător și înduioșător. Emoționant până la lacrimi. Dulce-amărui sau mai mult amărui decât dulce.

Cine suntem? De unde venim? Cine au fost cei de dinaintea noastră? Oare știm adevărul? Vom fi vreodată siguri că îl știm? 
De pus pe gânduri…

Recomand din tot sufletul. Romanul a apărut la Editura TREI și îl găsiți aici.

Rating Goodreads: 5/5*

 

Fragmente:

 „Oamenii ăștia pot controla tot ce e legat de mine, dar nu pot să controleze unde mă duc în mintea mea.”

„În viață, am descoperit că trecutul seamănă puțin cu salata. Are tendința să aibă un gust amar. E mai bine să n-o mesteci prea mult.”

„E ciudat cum lucrurile cu care ești învățat ți se par bune, chiar dacă sunt rele.”

„Ce nu-și mai aduce aminte capul, inima tot știe. Dragostea, mai tare ca orice. Mai tare ca toate alelalte.”

„Vezi tu, am învățat un lucru urmând calea tatei Sevier în copilărie. Viața nu e chiar atât de diferită de cinema. Fiecare secvență are propria muzică, iar muzica este scrisă pentru fiecare secvență, împletită în ea în feluri pe care nu le înțelegem. Nu contează cât de mult ne-ar plăcea melodia unei zile apuse sau cum ne imaginăm cântecul unei zile ce va să vină, trebuie să dansăm pe muzica zilei de azi, altfel o să fim veșnic în contratimp, împleticindu-ne în ceva care nu se potrivește cu momentul. Am lăsat în urmă cântecul râului și am găsit muzica acelei case mari.” 
„Muzica bătrâneții…nu-i făcută pentru dans. E așa de…singuratică. Ești o povară pentru toată lumea. […] Muzica bătrâneții e greu de auzit când cântă pentru cineva pe care-l iubești.”

„Trecutul unei femei nu trebuie neapărat să-i prezică viitorul. Poate să danseze pe o muzică nouă dacă așa vrea ea. Muzica ei. Ca să audă melodia, trebuie doar să nu mai vorbească. Să-și vorbească singură, vreau să zic.”

„Dar dragostea surorilor nu are nevoie de cuvinte. Nu depinde de amintiri, sau de vreun memento, sau de dovezi. Ajunge până la bătaia inimii. E la fel de prezentă ca pulsul.”

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Un apartament la Paris, de Guillaume Musso

Cum să încep și ce să zic eu acum ca să nu-i supăr pe fanii lui Musso?! A fost ciudatel...

Închide