Înfruntarea umbrelor, de Sebastien de Castell (Spellslinger #2)

61843426_1322756014545885_7470566608860086272_n

„Au trecut câteva luni de când Kellen și-a părăsit confrații. Kellen, care a împlinit șaisprezece ani, este acum un fugar, supraviețuind în ținutul Seven Sands pe cont propriu. Îi este dor de casă, îi este dor de familia lui și, mai mult decât orice, îi este dor de Nehenia, fata pe care a lăsat-o în urmă. Apoi o cunoaște pe Seneria, o fată legată la ochi, care nu este însă oarbă și care are un secret pe care Kellen îl înțelege foarte bine. Kellen și Ferius se hotărăsc să o ajute, dar miza este mai mare decât își dau ei seama.
O epidemie de Întunecați se răspândește în ținut, iar Kellen bănuiește că în spatele ei s-ar afla chiar confrații săi.”

Înfruntarea umbrelor nu a fost continuarea la care mă așteptam eu. De ce? Pentru că Kellen nu este genul de „erou” cu care m-am obișnuit în cărțile de acest gen. E prostănac și neîndemânatic. Mereu omul nepotrivit la momentul nepotrivit. Aproape de fiecare dată când este pus în dificultate, în situații limită în care secunda poate însemna viață sau moarte, Kellen o dă în bară și este salvat în ultimul moment de o altă persoană. Serios, până și Reichis, pisica-veveriță este un personaj mult mai interesant și cu replici mai bune decât ale lui Kellen.  De fapt, modul în care Reichis scoate în evidență lipsurile lui Kellen, cum îl tachinează sau îl ia peste picior este de-a dreptul delicios. Dar, în același timp subliniază incertitudinea în care trăiește tânărul mag.

Călătoria lui Kellen în ținutul Seven Sands este de fapt o călătorie de autocunoaștere, de acceptare. Fără magia care își închipuia el că trebuia să îl definească, Kellen nu avea niciun reper. Trăia în exil, cu o pisică-veveriță pe post de cel mai bun prieten, era vânat în fiecare clipă și speriat de incapacitatea lui de a se apăra. Nu știa cine este și ce poate, nu își găsea locul și nu știa cărei lumi îi aparține. Stigmatul care i s-a atribuit de către propria familie și comunitate, l-a făcut să-și piardă complet încrederea în el însuși.

În acest exil, Kellen întâlnește personaje noi, care îi îndreaptă pașii pe drumuri necunoscute. Pe Seneira, o fată legată la ochi, dar care nu este oarbă și pe Rosie, femeia Argosi care o însoțea. Seneira  părea să sufere de aceeași „boală” ca și Kellen. Întunecimea acesteia îl intrigă pe tânăr, deoarece teoretic această afecțiune nu se manifesta decât la magi, iar fata era una obișnuită, fără magie. Curiozitatea îl determină să pornească împreună cu Seneira și cu Rosie, pe un drum pe care va mai lăsa în urmă o parte din naivitatea care îl caracteriza.

„Magia vine întotdeauna cu un preț.” Asta am învățat de la Rumplestilskin și din orice altă carte cu magi sau vrăjitori. Magia înseamnă putere, dar mai înseamnă și slăbiciune. Kellen știe cel mai bine asta. Puțina magie pe care o are îl transformă într-o țintă, așa că e obligat să învețe să supraviețuiască pe cont propriu, fără a se folosi de vrăji. Asta este adevărata „bătălie” și cea mai însemnată dintre toate – să se descopere pe el însuși, să își testeze limitele, să își înfrunte temerile și să își accepte lipsurile. Să învețe că nu magia îl făcea să aparțină unui loc sau unui neam.

Ceva i-a lipsit totuși acestui volum. În prima jumătate acțiunea a fost oarecum tărăgănată, iar în cealaltă jumătate precipitată. Mi-ar fi plăcut ca personajele să interacționeze mai intens, aș fi vrut să aflu mai multe despre Ferius Parfax. A fost ca un puzzle din care au lipsit câteva piese importante.

Totuși nu o să renunț la serie, deoarece sunt sigură că adevărata aventură a lui Kellen abia de acum încolo va începe. Sper doar ca următorul volum să îmi ofere un Kellen mai matur și mai stăpân pe el, mai încrezător în propriile forțe.

Romanul a apărut la editura Rao și îl găsiți aici.

Iustina Dinulescu

Rating Goodreads: 3/5*

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *