Jurnal din pandemie: Ziua în care mi-am dat seama că nu o să ne mai întoarcem la viața de dinainte


După fiecare dezastru, de orice natură, există un înainte și un după. Iar noi, cei care rămânem în picioare „după” nu mai suntem aceeași oameni de dinainte. Nu mai avem cum. Suntem frânți în două.

Eu fac parte din grupul ăla de oameni care nu a luat foarte în serios toată treaba asta cu Covidul. La început. Nu luam în serios nu în sensul că nu credeam în existența lui, căci am crezut. Dar nu mi-am imaginat că lucrurile vor lua într-adevăr amploare la asemenea nivel. Și citeam toate scenariile alea visătoare despre cum va fi viața după, cum vom fi noi și cum ne vom schimba în bine atunci când toată situația asta se va sfârși. Citeam și îmi dădeam ochii peste cap pentru că mi se părea că unii prea visează cai verzi pe pereți. DAR a venit o zi în care mi-am dat seama cu panică și tristețe că noi nu ne vom mai întoarce niciodată la viața noastră, aia pe care aveam impresia falsă că am pus-o pe pauză. Că poate nu există un sfârșit concret pentru ceea ce trăim acum. Unele drumuri sunt așa, cu sens unic. Nu mai ai loc să te întorci, să repari, să reiei. Trebuie să continui doar înainte, indiferent de ce vezi sau nu acolo. Mie mi se pare că acum înaintăm printr-o ceață atât de densă că poți s-o tai cu cuțitul. Putem foarte bine să purtăm masca aia nenorocită și pe ochi, căci oricum suntem orbi. Nimeni nu mai are nicio certitudine. Moartea pare mai reală și mai amenințătoare ca niciodată, iar de frica ei oamenii se transformă.

Mulți oameni, psihologi sau nu, au emis teorii despre cum va arăta viața noastră după pandemie. Au încercat să vadă dincolo de perdeaua asta de ceață și și-au imaginat un viitor. Dar adevărul e că nu putem știi niciunul dintre noi. Pe mine asta mă sperie teribil. Pentru că viața noastră, așa cum era ea, normalul nostru nu va reveni. Încercăm să ne întoarcem treptat la normalitate, dar ne hrănim cu o impresie falsă, ne agățăm de sloganul ăla cu „Totul va fi bine” care la început a părut o idee drăguță și care între timp s-a transformat într-una enervantă. Și știți de ce? Pentru că noi nu vom uita niciodată. Unii dintre noi, marea majoritate, vom scăpa și cu și de Covid și vom mai avea zile să ne povestim bucățica asta de istorie din care am ieșit oarecum învingători, deși am pierdut enorm.

Vom povesti cu un nod în stomac despre virusul ăla invizibil care ne-a îngrădit libertatea, care ne-a împins către limite sau către extreme, virusul din cauza căruia am respirat cu teamă, am atins cu teamă, am făcut un pas sau mai mulți înapoi de teamă. Vom povesti despre anul ăla aproape apocaliptic în care ne-a scăpat printre degete certitudinea că noi, oamenii, deținem controlul. De fapt, ne-am dat seama cât suntem de mărunți și de neputincioși.

Un neajuns al Balanței care sunt e faptul că situațiile de criză pe mine mă dezechilibrează cumplit. Mă adun greu. Am fost ok până în momentul în care mi-am dat seama că se îngroașă gluma. Am fost ok cât timp am crezut din tot sufletul meu că totul va reveni la „normal” în scurt timp. Dar acum nu mai sunt ok. Sunt speriată. Oamenii se schimbă, se readaptează, se…. distanțează. Mă sperie că tot ceea ce trăim astăzi pare desprins dintr-un scenariu distopic, iar eu nu am citit până acum vreo distopie cu final fericit. Dacă e ceva de care sunt convinsă acum e faptul că nu vom mai scăpa complet de teamă. Nu ne vom mai privi în ochi ca până acum. Ne vom obișnui să stăm ascunși în spatele unei măști și să privim peste umăr. Asta va deveni noua normalitate și probabil că oricât de incredibil pare acum, ne vom obișnui cu ea (dacă e ceva ce am învățat cu toții din pandemia asta e că până la urmă ne obișnuim cu orice, indiferent cât de mult ne împotrivim la început). Vom îmbrățișa mai rar și cu stângăcie, ca să nu repet din nou cuvântul teamă. Ne vom aminti de vremurile în care socializam fără restricții, dar ne va fi teamă să o facem din nou. Iată deci care este cuvântul care ne guvernează acum viețile – TEAMA. Mi-am dat seama când am recitit textul că l-am folosit în mod repetat, dar a fost involuntar. Ăștia suntem acum. Asta simțim. Asta respirăm. Teamă.

Poate că cei mici își vor aminti vag de vremurile astea pe care le-au trăit și ei, dar noi, noi vom fi însemnați pentru totdeauna, așa cum erau odată sclavii însemnați cu fierul încins. Pentru noi viitorul va avea mereu o pată. Pata reprezintă bucățica asta de prezent care va deveni obligatoriu trecut și care va fi pentru totdeauna memorată ca fiind vremea în care „eram fericiți și nu știam”, iar apoi nu am știut cum să mai fim la fel.

Mi-e dor de multe lucruri. Am senzația copleșitoare că nu mă mai regăsesc. Mi-e frică să mai sper și în același timp mă agăț cu disperare de speranță. Eva, copilul meu minunat, la cei 4 ani ai ei a ajuns să simtă dorul – de ieșit în parc, de mers la grădiniță, de locurile de joacă și de prietenele ei. Mă înțeapă ochii căci nu știu cum să-i transmit speranța, cum să-i ofer o certitudine. Pentru ea și pentru ei mai sper – că vor uita, că nu vor mai trece vreodată prin așa ceva. Eu am mai făcut uneori haz de necaz, dar adevărul este că realitatea m-a marcat. În unele zile am simțit chiar că m-a zdrobit. Admir oamenii care au încercat și au și reușit să-si păstreze optimismul. Nu e cazul meu. Viitorul nu sună bine. Până și un optimist cred că e de acord cu asta.

Cu dor,
Iustina

Sursă foto: Pinterest

2 gânduri despre “Jurnal din pandemie: Ziua în care mi-am dat seama că nu o să ne mai întoarcem la viața de dinainte”

  1. Au fost in trecut moment e de teroare in care am dispretuit si am alungat din viata mea oamenii care imi spuneau: va fi totul bine. Eram constienta si convinsa de faptul ca realitatea si previziunile nu erau pozitive, iar acele persoane nu traiau situatia mea.
    Un ajutor adevarat am primit sub forma unui sfat care s-a dovedit practic : incearca sa nu te gandesti la viitor, traieste fiecare zi, bucura-te de tot ce iti poate oferi acea zi si in momentul in care lucrurile se vor schimba, numai in acel moment gandeste te si actioneaza cum crezi ca trebuie sa faci. Am depasit multe luni de dificultati greu de imagination, dar urmand acest sfat am reusit sa respir si sa prind curaj pentru a continua lupta farà a neglija calitatea vietii de zi cu zi. Curaj!

  2. da, nimic nu va mai fi la fel ca inainte de pandemie. asa simt, totdeauna va exista TEAMA , teama de virusul invizibil care poate sa te ucida pe tine sau pe prietenii tai , din cauza ta, care esti purtator, dar nu stii acest lucru. Duc dorul imbratisarilor si al intalnirilor cu prietenii la mare sau in Delta cu cortul.
    cat de fericiti eram , dar nu stiam ca poate fi si altfel, acum am aflat de distantarea sociala, de singuratatea oamenilor ,fiecare in „cusca” lui. Nu cred ca acest mod de viata este pentru Oameni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *