Lumina din întuneric, de Sharon Cameron

„Povestea extraordinară a Stefaniei Podgorska, o adolescentă poloneză, care în timpul celui de al doilea război mondial, a ascuns în podul casei treisprezece evrei.

În anul 1943, Stefania, o tânără de șaisprezece ani, lucrează în prăvălia familiei Diamant din Przemysl, Polonia, croindu-și drum prin cântec în viețile și sufletele lor.
Totul se schimbă când armata germană invadează Przemysl. Familia Diamant este obligată să se mute în ghetou, iar Stefania rămâne singură, într-un oraș sub ocupație nazistă, și nevoită să aibă grijă de Helena, sora ei în vârstă de șase ani. Împreună, cele două fete sunt puse în fața unei decizii terifiante, aceea de a-l ascunde pe Max, prietenul lor, și, în cele din urmă, alți doisprezece evrei.
Iar când doi ofițeri germani le rechiziționează casa, Stefania mai are de făcut o alegere crucială…”

Moștenirea lăsată de cel de al Doilea Război Mondial are tentacule întunecate, care se întind până în prezent. Pentru mulți dintre cei cu care am vorbit, războiul continuă. Rănile nu s-au cicatrizat încă, iar repercursiunile mai dăinuie. Pierderea familiei. Pierderea prietenilor. Pierderea istoriei și viitorului. Teama, care nu poate fi dată uitării. Însă, oricât de mare i-ar fi fost suferința, în niciun interviu, scris sau verbal, Stefania nu a afirmat ar fi regretat ce a făcut. Doar ar face totul din nou. „O moarte sau treisprezece evrei.” a spus ea. „A fost un târg bun.” Chiar dacă moartea la care se referea era propria ei moarte. Pentru mine, ea este definiția unei eroine.”
(fragment din nota autoarei)

Ați auzit vreodată numele Stefania Podgorska? Nu? Nici eu. Dar cred și sper că prin intermediul acestei cărți va deveni mai cunoscută, așa cum merită. Nu va fi pe buzele tuturor, dar va rămâne cu siguranță în inimile celor care vor avea curiozitatea să-i descopere povestea. Căci Lumina din întuneric este o poveste cât se poate de reală, povestea Stefaniei Podgorska – Stefi, Stefuska, Fusia (pentru cei apropiați). O eroină, una dintre multele care au ajutat evrei în timpul războiului, riscându-si viața de prea multe ori.

Dacă ar fi să-i atribui o caracteristică Stefaniei, una singură, cred că aș spune fără să stau pe gânduri că a fost opusul egoismului. M-am întrebat deseori pe parcursul romanului de ce nu a renunțat, de ce se încăpățâna să provoace moartea, de ce risca atât de mult. Îmi venea să strig către carte „Oprește-te măi fată, chiar vrei să mori? Gata, ai făcut destul, ai făcut prea mult!”. Numai că Fusia nu s-a oprit. Ea a continuat să sfideze moartea cu zâmbetul pe buze, chiar dacă în sinea ei simțea că se sufocă de frică. A făcut întotdeauna mai mult, mult mai mult decât se aștepta oricine de la ea. A reușit să supraviețuiasca, împreună cu cei treisprezece evrei pe care i-a ascuns în podul casei sale. Da, pare incredibil, dar treisprezece persoane au rezistat multe luni la rând, înghesuite într-un pod, hrănite și îngrijite de Stefania și de sora acesteia, Helena (de asemenea un personaj impresionant, deoarece avea doar 6 ani atunci când a început războiul și a făcut lucruri pe care niciun copil de 6-7 ani din zilele noastre nu ar fi capabil să le facă, pentru că, de fapt, niciun copil nu ar trebui să treacă prin astfel de încercări. A fost uimitoare și nu am putut să nu o remarc, gandindu-ma că era doar cu un an mai mare decât fetița mea.)

Războiul, pe lângă faptul că a luat unor oameni oameni dragi lor în moduri inimaginabile și atât de crude, a luat oamenilor de rând liniștitea, bucuria, normalitatea. Să trăiești zi de zi sub teroare, cu frica de a fi omorât pentru că ai fost prins pe picior greșit, cu teama că azi nu o să ai ce pune pe masă, cu senzația apăsătoare că nimic nu va mai fi la fel și că mâine poate va fi mai rău și nu mai bine mi se pare un mod crunt de a trăi. Și totuși, iată-ne pe noi, cei de astăzi, trăind cu restricții pe care nu le credeam vreodată posibile. Revoltandu-ne, dar resemnandu-ne. Acceptând. Trăind în continuare cu reguli noi, plecând capul, încercând să ne ținem bine de speranță. M-am gândit de atâtea ori la situația Fusiei, la viața ei în timpul războiului, la alegerile imposibile pe care a trebuit să le facă, la deciziile pe care a trebuit să le ia pe loc, sub imperiul fricii dar niciodată căzând pradă panicii. M-am gândit la faptul că deși vedea ce pățesc oamenii care ajutau evrei, ea continua să facă ce era de făcut pentru a-i proteja pe cei treisprezece ai ei (așa ajunsese să-i numească) și m-am întrebat retoric dacă a fost vorba de curaj sau de un pic de inconștiență, poate un soi de nebunie. Pentru că în același timp îmi puneam întrebarea „Ce-aș fi făcut eu?” și sunt aproape sigură că aș fi ales viața mea și a familiei mele. Sunt aproape sigură că nu aș fi putut să trăiesc pe muchie de cuțit, chiar dacă empatizez mult cu oamenii care au nevoie de ajutor. Tocmai de aceea oamenii precum Stefania Podgorska sunt stele călăuzitoare, sunt Lumina din întuneric. Sunt oameni care nu trebuie uitați niciodată.

„Moartea nu este atât de cumplită, gândesc. Mai trist e ți pierzi șansa la viață. […] Dacă supraviețuiesc războiului, pot trăiesc cu faptul nu am făcut nimic, sau voi avea o viață otrăvită de regrete?”

În încheiere, aș vrea să vă rog să faceți un exercițiu de imaginație. Eu nu m-am pus doar în locul Stefaniei, ci și în locul celor treisprezece oameni care au fost nevoiți să stea luni în șir închiși într-un pod, într-un spațiu incredibil de strâmt, fără lumină, uneori răbdând de foame, făcându-si cu toții nevoile în aceeași găleată, rugându-se să trăiască, sperând ca războiul să se termine și odată cu el și șederea lor acolo. Pentru că mie personal mi s-a părut deprimant și înfricoșător. Crezi că nu ai putea să trăiești așa, să reziști în condițiile descrise? Nici eu cred, dar știu că pentru o gură în plus de aer am face orice, chiar și lucruri pe care în vreme de pace și normalitate nu ne credem capabili să le facem. Se pare că omul e construit să îndure multe. Și fizic și sufletește.

Când privești copii mici uciși, în timp ce tu te ascunzi într-o gaură din pământ și îți este prea teamă ieși afară, știi nu valorezi nimic. Când țări întregi îți doresc moartea, când mii de oameni ovaționează la discursurile despre distrugerea ta, când câinii paznicilor sunt tratați mai bine decât tine, nu se mai pune problema, Stefania. Știi nu valorezi nimic.”

Recomand cu căldură romanul. La sfârșitul cărții veți găsi poze cu personajele principale și informații despre ceea ce s-a întâmplat cu ele după încheierea războiului. De suflet, pentru suflet. De citit neapărat!

Lumina din întuneric a apărut la editura Litera, în colecția Blue moon și o găsiți pe Libris.ro.

Rating Goodreads – 5/5✨
Iustina Dinulescu

Lasă un răspuns