Mamă de „după”

13686588_1230882216943514_2310939239738320580_n

Stiti vorba aia „Teoria ca teoria, dar practica ne omoara!”? Ei bine, articolul asta a tot avut de asteptat pentru ca 1. s-au mai scris articole de genul si 2. nu stiam de unde sa incep si cu ce sa termin.
Asa ca am zis sa incep chiar cu gandul asta, pentru ca despre asta e vorba pana la urma. Despre „practica”.
Inainte de Eva aveam n teorii despre cum voi fi eu ca mama. Cu Eva in burtica, teoriile s-au mai schimbat, dar inca mai pastram cateva dintre vechile conceptii. Cu Eva in brate, toate teoriile au suferit modificari majore! :))
Asadar, dragele mele viitoare dadatoare de vieti, pregatiti-va de schimbare. Acceptati-o fara sa va impotriviti pentru ca altminteri tot pentru voi va fi cel mai greu. 

Cum spuneam, inainte de Eva sustineam ca nu voi lasa copilul sa ma schimbe, sa-mi schimbe obiceiurile si stilul de viata, crezand cu tarie ca eu voi fi mama aia care va reusi sa faca treaba asta si sa demonteze mitul. Le radeam in nas celor care imi povesteau cum le-au schimbat copiii vietile si eram chiar ironica sau putin criticioasa in sine mea. Apoi, auzind tot mai multe experiente a inceput sa-mi incolteasca in minte ideea ca nu sunt pregatita pentru o astfel de schimbare, ca nu sunt inca gata sa renunt la weekend-urile mele de leneveala, la timpul meu pentru mine etc.
Dar intr-o zi de aprilie, schimbarea a inceput sa prinda viata inauntrul meu fara sa ceara permisiunea obsedatei de control din mine si fara sa tina cont daca eu sunt sau nu pregatita! :D  Acum stau si ma gandesc ca nici macar pe parcursul celor aproape 9 luni nu m-am debuimacit prea bine. Am citit o multime de articole despre toate subiectele legate de mamicie, imi formasem deja cateva conceptii si credeam ca voi sti cum sa gestionez fiecare moment. Dar…stiti voi… teoria, practica, ce spuneam la inceput…

In maternitate a fost relativ usor pentru ca urmam programul de alaptat din 3 in 3 ore si petreceam cate 30-40 de minute cu Eva la fiecare 3 ore, timp in care nu faceam altceva decat sa o privesc cu nesat si sa ma chinui sa ii fac cunostinta cu adevarata ei sursa de hrana – sanul. Deci in rest nu stiam ce face, cat plange, de cate ori trebuie schimbata etc. A venit si ziua mult asteptata – aceea cand am plecat in sfarsit la noi acasa. Va marturisesc cu mana pe inima ca atunci cand am ramas doar eu cu ea acasa m-am simtit coplesita. Uitasem tot ce credeam ca stiu si ma simteam extrem de neajutorata, de neputincioasa. Unde naiba eram eu, aia informata, care stia ce trebuie facut?? Trebuie sa recunosc ca am avut nevoie de putin ajutor ca sa ma adun. Prima saptamana mi s-a parut un film de groaza si nu-mi venea sa cred ca sunt captiva in pielea personajului principal. Saptamanile au trecut, au devenit luni, iar cu fiecare etapa am mai demontat cate o teorie.
Aici voiam sa ajung de fapt (lunga introducerea, nu?!). La inainte/dupa. Haideti sa va povestesc…

Inainte, imbuibata de filme americane in care copilul are camera lui, iar parintii pe a lor, ma si vedeam stand relaxata intr-o camera, facand treaba mea, iar pe copil in camera lui, „comunicandu-mi” nevoile sale prin intermediul dispozitivului ala care sta in fiecare dintre camere. Bun. Cu Eva la purtator mi-am propus sa impartim aceeasi camera in paturi diferite. Stiti voi, impreuna, dar pastrand o oarecare distanta. Dupa Eva, patutul a fost folosit cam o saptamana. Apoi au venit colicii, ea se calma daca o tineam lipita de burtica mea si se trezea plangand atunci cand o puneam in patutul ei. Asa ca mi-am zis ca dupa ce vor trece colicii o voi muta inapoi in culcusul ei. Intre timp am citit despre beneficiile co-sleepingului pentru dezvoltarea emotionala a copilului si chiar daca nu citeam despre ele nu as mai fi putut sa dorm departe de ea (da, in patut e departe!). Dupa 9 luni de dormit „in mine” tot ce pot sa ii ofer acum e „langa mine”.

Despre alaptat nici nu voiam sa aud inainte. Ma uitam cu groaza la sanii lasati ai mamei mele, despre care mereu glumea, spunand ca sunt „operele mele”. Imi spuneam ca nu, asta nu e pentru mine. Eu nu vreau sani lasati si copil dependent de mine. In timpul sarcinii, mi-am fixat ca obiectiv sa alaptez pana la un an, fiind mai informata despre cat de important si de sanatos este pentru copil laptele de mama si despre cum absolut nici o formula, oricat de imbunatatita ar fi, nu il poate egala. Mi-am dorit din tot sufletul sa pot alapta. Dupa nastere, capitolul alaptare mi s-a parut cel mai dificil la inceputurile lui, insa acum e cel mai natural lucru cu putinta. Da, sanii au inceput deja sa se lase si desi uneori ma simt ciudat cand ii vad in oglinda, atunci cand Eva papa simt ca as putea sa fac asta pana la sfarsitul lumii fara vreo urma de regret. Deci, si aici teoria mea s-a schimbat. Voi alapta pana cand Eva va spune stop. Da, merg pe autointarcare. Nu, laptele nu se face „apa chioara” dupa un an. Da, e dependenta de mine. Si ce daca! Cand va fi ea independenta, probabil ca eu voi tanji dupa dependenta asta. E un act sublim si nici o femeie nu ar trebui sa il evite „pentru ca…”.

Timpul pentru mine. Iata lucrul de care mi-era cel mai frica si pe care nu eram pregatita sa-l pierd. In prima luna dusul de 5 minute si baia de 10 erau singurul meu timp doar pentru mine. Dupa ce petrece in tine 9 luni nu poti sa il dai deoparte dintr-o data. Si daca ai cui sa il lasi pentru cateva ore el tot pe tine te va vrea. Bratele mamei nu le inlocuieste absolut nimeni. Iesirile cu prietenii si-au schimbat si ele dinamica si frecventa. Noi oricum o luam pe Eva peste tot pe unde se poate merge cu copilul, insa nu mai e la fel. In definitiv nici nu mai trebuie sa fie. De-acum esti o persoana cu alte responsabilitati. Dar chiar si asa nu trebuie sa renunti la tine, la iesirile in oras, la viata sociala. Si asta pentru psihicul tau si implicit al ghemotocului. Eu sunt aranjata de plecare in circa 5 minute acum. Se poate sa fii o mama aranjata, cocheta, frumoasa si cu copil mic in brate. Pentru stima ta de sine. Pentru a te simti bine in pielea ta chiar si cu cateva kg in plus. Pentru ca…meriti.

Si-acum, ma opresc deoarece s-a trezit Eva si e cam greu sa tastez cu o singura mana… :D Tot ea e „vinovata” daca textul are vreo greseala, caci nu mai am cand sa il recitesc/corectez.
Va imbratisez si va astept cu interes propriile experiente. Vreau sa vad cate mamici/burtici am pe aici. :D

Eva isi cere drepturile!
Pe curand! ;)

 

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

7 Comments

  1. Interesant articol….si eu sunt mămică de 2 luni și încă încerc să mă adaptez….încă tânjesc după o baie mai lungă de 5 Min sau de o ieșire cu prietenii până spre dimineață,dar cu toate astea nu as schimba statutul de mama ptr nimic în lume,imi iubesc copilul ca pe ochii mei si sunt conștientă că deși viața mi i s a schimbat(chiar și corpul cu vreo 10 kg în plus)nimic pe lumea asta nu e mai frumos….uneori mă panichez când constat cat de dependenta e Sara de mn si încerc să mă încurajez…..e cât un ghemotoc……ghemotocul meu!!!!

    • E coplesitor si satisfacator in aceeasi masura! Pupici si numai bine! :*

  2. Ai perfecta dreptate! Eu le spuneam colegelor ca nu o sa imi culc copilul in pat cu mine, ce fermitate aveam in afirmatie si acum nu ma mai indur sa o pun in patutul ei. E prea frumos cand adoarme seara la pieptul meu iti da un sentiment de protectie, iubire infinita. De alaptat ce sa zic imi doream sa alaptez dar nu stiam daca o sa am, dar dupa ce am venit acasa de la maternitatea mi-a zis medicul de fam ca am laptic pentru doi. Sa zic ca ne asteptam ca viata sa ni se schimbe dar nu eram constienti cat de mult. Si eu o iau peste tot cu mine, mai ales acum ca a inceput sa fie mai receptiva. Eu cred ca primele 3 luni sunt grele pana ne obisnuim, pana ne adaptam nevoilor bebelusului, apoi usor, usor lucrurile incep sa se aseze. Si eu tanjeam dupa 5 min ptr mine…dimineata cand dormea ieseam la geam in buc si luam o gura de aer mancand biscuitii preferatii…era un moment de respiro mult asteptat.
    Sa fii mamica este intr-adevar cel mai frumos lucru din lume si le doresc tuturor femeilor sa aiba parte de el! Te pup si sa va traiasca minunea!

    • Si voua! De cand sunt mamica eu una m-am redescoperit in cel mai frumos mod cu putinta! Pupici

  3. Nu sunt mamica, sunt doar o adolescenta care isi iubeste mama enorm. Iti urmaresc postarile personale si cele de pe pagina de ceva vreme si sunt incantata ori de cate ori postezi ceva nou. Ai un copil minunat, un ingeras si mi se umple sufletul cand vad cat de frumos vorbesti si cum iubirea se simte in cuvintele tale. Esti un exemplu! Iti doresc tie si familiei tale tot ce este mai frumos, ca ingerasul vostru sa va aduca numai bucurii in viata. Te pup!

    • Iti multumesc din toata inima, Irina! Te imbratisez cu drag :*

  4. Foarte frumos articolul tau si mai ales,adevarat si de o sensibilitate nedescrisa.
    Eu am 2 copii,Maria ,care v-a face 10 ani peste 10 zile si Viorel,care la 6 ani jumate,imi da lectii de viata..
    Te felicit caci esti un adevarat exemplu si reusesti sa indeplinesti toate rolurile
    Din mers invatam multe de la viata!
    Numai bine tie si frumoasei tale familii!

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Tangou pentru Lisandra, de Hélène Grémillon

  Ce mi-a atras atenția la această carte, atunci când am ales-o, a fost în primul rând coperta (da, știți...

Închide