Marea amintirilor, de Fiona Valpy



„În 1937, viața Ellei, o tânără în vârstă de șaptesprezece ani, se schimbă pentru totdeauna atunci când este trimisă să-și petreacă vara pe frumoasa Ile de Re și îl întâlnește pe charismaticul și creativul Christophe. Își petrec vara împreună, explorând plajele nisipoase ale insulei și apele limpezi, și, pentru prima dată în viața ei, Ella se simte cu adevărat liberă. Dar izbucnirea războiului aruncă totul într- o nouă lumină. Ella este obligată să se întoarcă în Scoția, unde se oferă voluntară în război alături de elegantul Angus. În această lume nouă, Ella simte că se îndepărtează din ce în ce mai mult de viața din Ile de Re. Poate ea găsi vreodată drumul înapoi? Și vrea? Din Ile de Re și până pe dealurile din Scoția, Marea amintirilor este o fascinantă călătorie despre puterea memoriei, dragoste și a doua șansă.”

Am început luna octombrie cu o carte atât de potrivită acestor zile… Nu este cartea perfectă, nici pe departe. Am rămas cu câteva semne de întrebare și cred că autoarea pur și simplu a pierdut din vedere să răspundă la ele. Pe parcurs am sesizat și unele neconcordanțe, însă mi-au știrbit prea puțin din plăcerea lecturii. Povestea asta a fost ca o pătură pufoasă și plăcut parfumată, pe care îți place să o ai la îndemână și să ți-o așezi pe umeri într-o seară răcoroasă de octombrie.

Marea amintirilor este genul de roman care are câte puțin din toate. Un pic de istorie, dramă de familie, și o poveste de dragoste care are potențialul de a-ți stoarce câteva lacrimi spre final, dacă te prinde într-o dispoziție ușor impresionabilă. Povestea curge ușor, iar autoarea are meritul de a fi descris atât de frumos și de vizual insula Re (de care aud pentru prima dată), cu atâta emoție pusă în cuvinte, încât pentru câteva zile chiar am simțit că sunt acolo și că fac parte din peisaj. Am fost departe de toamnă, de prezent, de mine. Cu alte cuvinte, am fost vrăjită de frumusețea sălbatică a locului, de liniștea care pare că plutește între mare și uscat și de sentimentul că pe o insulă atât de frumoasă nu ți se poate întâmpla nimic rău.

„Cu fiecare zi care trecea, Ella se obișnuia cu ritmul relaxant al verii de pe insula Re. Când nu navigau departe de plajele cu nisip fin al insulei, străbăteau insula în lung și în lat cu bicicletele, pe drumurile prăfuite, până când peisajul puțurilor de sare și al dunelor de nisip îi deveni mai familiar decât casa și viața ei din Edinburgh.
Clopotnița bisericii din Sainte Marie îi chema spre casă de la plimbările lor marine sau terestre, indicând spre cer printre verdele luxuriant al podgoriilor și lanurilor de porumb aurii împodobite cu maci roșii. Acuarela mării și a cerului se imprimă în ființa ei, accentuându-i si rafinandu-i instinctul pentru frumusețe. Toate ii erau dragi, de la colibele albe pescărești până la imensa cetate de pe coastă din St Martin; de la spiralele nalbelor care se revărsau pe străduțele pavate înguste ale statului până la tapițeria de flori sălbatice – scabioase și albăstrele, hasmațuchi și vitrigon – aliniate pe marginea ulitelor; de la bancurile de stridii până la mlaștinile sărate unde noianele albe de flori de sare erau adunate grămadă în căpițe ca să se usuce la soare și unde măgăruși lățoși, rudele lui Anais, purtau niște colanți dungati bizari care îi protejau de sare și de țânțari și care le dădeau un aer drăgălaș de clovni.”

Ella îi destăinuie nepoatei sale povestea propriei vieți, cu rugămintea de a o scrie și cu speranța că poate într-o zi, fiica ei Rhona, o va ierta după ce o va citi. Bătrâna Ella se întoarce în timp la tânăra Ella, plutind pe marea propriilor amintiri și evocând toate momentele, locurile și oamenii care i-au locuit sufletul și care i-au marcat viața. Și a fost o călătorie extrem de emoționantă, întinsă pe aproximativ 30 de ani, timp în care Ella a trăit două povești de dragoste, a purtat un război, a fost mamă, soție și prietenă, „iubirea perfectă” a cuiva.

Știți care este iubirea „perfectă”? Aceea care din varii motive nu se poate împlini. Iubirea perfectă nu e despre doi oameni care rămân împreună, ci despre doi oameni care la un moment dat se pierd, dar nu se uită niciodată. Ei rămân cu acele frânturi de poveste, acele clipe minunate furate timpului, care se imprimă atât de adânc în ei că devin parte din ADN-ul lor. O astfel de iubire au trăit Ella și Cristophe. Acea iubire care te frânge și îți dă aripi în egală măsură.

Mi-a plăcut mult. Pentru propriile amintiri pe care mi le-a trezit la viață, pentru că m-am regăsit în trăirile unor personaje, pentru că m-a luat din locul meu și m-a dus departe de tot. A venit într-un moment foarte potrivit.

Marea amintirilor a apărut la editura Rao, în colecția carte de buzunar. (tare mult mi-ar fi plăcut să fi fost în variantă cartonată!)
O găsiți aici.

Rating Goodreads – 4/5 ⭐
Iustina Dinulescu

~~**~~
Fragmente:

„Nu-ți pierde speranța, Kendra. Nici măcar atunci când ai pierdut totul. Viața fară speranță e ca un fel de moarte. Speranța e cea care ne face umani. Fără ea, suntem în primejdie să pierdem legătura cu ceea ce înseamnă să fii viu.”

„Poți fie să te lași copleșit de durere, care-ți va defini viața din acel moment – ori poate chiar o va sfârși, sau, în cel mai bun caz, te va condamna să trăiești, când tu de fapt ești mort pe dinăuntru -, fie să găsești o modalitate să suporți durerea, să o duci cu tine, dar să continui să trăiești. După cum bine știi și tu, nu poți alege întotdeauna ce-ti oferă viața. Dar întotdeauna poți să alegi cum să faci față la ce-ți oferă.”

„Privind în retrospectivă, întotdeauna lucrurile ne apar mai clar. Dar la momentul respectiv încercăm să ieșim din încurcătură, luând cele mai bune decizii în condițiile date, dar făcând tot felul de greșeli pe parcurs. Cred că cea mai mare greșeală pe care am făcut a fost că nu mi-am dat seama că există atâtea feluri de dragoste. Si că e loc suficient pentru toate. Nicio dragoste nu o exclude pe alta.”

„Îmi amintesc ce mi-a spus mama odată, când navigam cu Bijou, despre secretul care face o căsnicie să funcționeze și care se aseamănă mult cu condusul unei bărci: dacă ești prea ancorat și nu navighezi, atunci o să te simți prins în capcană; dar dacă navighezi prea mult și nu ești bine ancorat, nici asta nu e bine. Trebuie să încerci să găsești un echilibru între cele două și apoi să ții cursul drept. Și asta o poți face, spunea ea, numai folosindu-ți compasul moralității și cârma sufletului.”



Lasă un răspuns