Mărgăritare

Habar n-am de ce susținem că cele mai mari „bătălii” le ducem cu oamenii din jurul nostru. De fapt, cele mai grele lupte pe care le ducem sunt acelea care se dau între patru pereți, cu noi înșine. Acolo, suntem pe rând, victime și călăi și probabil că tot acolo, cea mai dură judecată este cea pe care ne-o facem singuri.
Ne adresăm mii de întrebări și suntem nevoiți să căutăm singuri răspunsuri la ele, căutăm vinovați în ceilalți sau ne învinovățim pe noi înșine și rugăm timpul să ne vindece toate rănile căpătate în acest „război” numit generic „viață”.
Așa rătăcim într-una pe cărările prăfuite ale propriului suflet căutând speranța care ne-a scăpat din buzunare când priveam peste umăr sau spre cer, visând.
Așadar m-am încălțat și am plecat într-o călătorie pe aleile sufletului meu. Mă hotărâsem să fac pace cu mine și să încerc să fac puțină curățenie acolo, în suflet. Eventual, cu puțin noroc, să-mi găsesc și speranța…
L-am găsit plângând cu sughițuri. Plângea cu lacrimi mărunte și dese ca o ploaie de toamnă. Puțin mai la stânga am zărit ghemotoace de spini negri pe care le-am recunoscut imediat ca fiind acele cuvinte urâte care mi-au fost aruncate cu scopul precis de a mă răni. Nu știam ce să fac cu ele. Le-am privit împietrită preț de câteva momente în care mă gândeam dacă să le las acolo sau să le iau cu mine și să le scot afară. Apoi am simțit un miros plăcut. Mi-am ridicat privirea și am mai făcut câțiva pași în față. Puțin mai la dreapta am descoperit multe, multe mărgăritare. Le-am recunoscut și pe ele ca fiind cuvintele pline de blândețe și de căldură plantate de oamenii care au vrut să aducă mângâiere sufletului meu. Și-atunci, în acel moment, mi-am dat seama că ele sunt de fapt „speranța” mea. Deci parfumul lor plăcut se răspândea în toată ființa mea și îmi dădea puterea de a merge mai departe după fiecare înfrângere…
Am mai stat puțin acolo bucurându-mă de comorile pe care le-am găsit.
Oare de ce n-am făcut călătoria asta mai demult? Poate atunci spinii nu se strângeau în ghemotoace și sufletul meu nu mai plângea din cauza durerii.
Le-am lăsat acolo. Nu aveam cum să le scot afară. Mărgăritarele sunt însă speranța mea…

© Iustina Ţalea

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Din ciclul „Am învățat că…”

Am învățat că părinții sunt cea mai mare comoară a omului. Când ei nu mai sunt, noi rămânem mult mai...

Închide