Mi-e dor…de mine. Îmi lipsesc.

Să fii mamă cu normă întreagă înseamnă să te pui pe pauză pe tine, omul, femeia, pentru următorii doi ani (în cel mai fericit caz). Când o aveam pe Eva mică și era vorba doar de ea și atât scriam, practic în necunoștință de cauză, că nu ai voie să te lași pe tânjală. Că trebuie să rămâi femeie, să îți aloci o bucățică de timp pentru tine. Susțin în continuare asta. Oarecum și parțial. Dar mi-am dat seama că depinde de prea multe variabile posibilitatea de a face asta și că judecăm prea ușor alte mame care „arată ca naiba”. Că depinde în primul și în primul rând de copil, apoi de un șir lung de alte „dacă”-uri. În ultimele 6 luni am avut destul de multe zile în care mi-am dat seama târziu, spre seară, că nu am avut timp să mă spăl pe dinți. Sau că pur și simplu am uitat, prinsă în iureșul rutinei zilnice. Am stat cu părul prins în coc și 2 zile fără să mai umblu la el, ciufulită ca vai de mine. Uneori mă simțeam chiar norocoasă că reușesc să fac zilnic duș… ălea 3 minute binecuvântate! Au trecut zile întregi în care nu am avut timp să mă uit 1 minut într-o oglindă și să mă mai văd PE MINE. Am plâns des și mult. De dor. Dor de mine. Am renunțat la parfum, la lănțișoare și coliere, la tocuri și la multe multe altele. Aproape că am renunțat și la mine. Și nu mi-a plăcut. Dacă e ceva ce NU o să-mi lipsească nici măcar o secundă din viața copiiilor mei sunt primii doi ani pe care i-am dedicat și îi dedic din nou exclusiv lor, uitându-ma într-un colțișor de minte pe mine.

Sunt multe femei care iubesc rolul de mamă cu absolut tot ce implică el. Nu și eu. Sunt mamă înainte de toate, dar nu iubesc fiecare moment din fiecare zi. Nu ador să fiu cârpă – pentru că uneori chiar așa te simți. Nu-mi place să fiu doar mamă în fiecare minut din fiecare zi. Mi-e dor de mine și de libertatea mea. Nu aș putea să fiu niciodată casnică, cred că aș ajunge să mă urăsc sau mai rău, să-mi canalizez frustrarea către copii. Unele femei sunt create așa, să fie mame de la un capăt la altul. Eu nu sunt genul ăla de femeie.

Ascult sau citesc cum povestesc alte mame despre experiențele lor ca mame. Și de multe ori nu mă regăsesc în gândurile sau trăirile lor. Ori eu sunt mai egoistă decât prevede legea, ori am fost dotată cu mai puțină răbdare decât trebuia. Din două, trebuie să fie una. Altfel nu știu de ce nu mă pot bucura de bebelușie așa cum se bucură alte mame sau de ce nu mi-a fost și știu sigur că nu o să-mi fie vreodată dor de copiii mei bebeluși. Îi iubesc, în unele momente aproape că mă sufoc de cât de drag îmi e de ei. Dar știți cât de mult iubesc și clipele în care rămân singură cu mine? Cum am ajuns să transform orice drum la cumpărături într-o sărbătoare? Cum visez să plec de acasă la muncă și să fiu doar eu, Iustina, pentru 8 ore? Cum trăiesc toată ziua cu gândul la ora aia dinainte de culcare, după ce îi adorm pe ei și în care rămân doar eu cu mine?

Mi se spune frecvent că o să-mi lipsească mult perioada asta „minunată”. Mi se spune de 4 ani încoace, de parcă ar fi o regulă nescrisă. Dar știți despre ce nu vorbește nimeni? Despre zilele ălea când ți-e dor de tine. Despre zilele ălea când îți dorești să nu mai fii „cea mai importantă persoană din lume”. Despre zilele ălea când dependența lor de tine te epuizează mai mult decât ai putea vreodată să redai în cuvinte și să te faci înțeles. Și nu sunt puține. Zilele astea nu sunt puține. Dar despre ele nu vorbește nimeni. Se vorbește doar despre dorul de bebeluși.

Mie mi-e dor de mine. Îmi lipsesc. Iar uneori simt că trăiesc viața altcuiva.
Concluzia e următoarea. Sunt două feluri de mame: mamele grozave, care respiră prin copiii lor și ar putea să facă asta tot restul vieții lor – să fie mame și mame…ca mine. Care își iubesc copiii la fel de mult ca primele, dar care nu își privesc copiii ca pe o extensie a lor și care în unele zile își lipsesc teribil de mult. 🙂

Semnat: Iustina, O mamă.

This Post Has 5 Comments

  1. Georgiana

    Iustina, de mult nu am mai citit un articol care să mi se potrivească așa de mult! Felicitări pt cuvintele adevărate spuse aici. Si eu fac parte din categoria mamelor…ca tine! Am doi copii, o fetită de 5 ani și un băiețel de 2 ani jumate. Acum, lucrurile încep să intre cat de cat pe făgașul normal pentru mine. Rezonez foarte bine cu tot ce ai scris tu mai sus!
    Te îmbrățișez femeie și mamă frumoasă!
    Georgi, o mamă!

    1. Iustina

      Mulțumesc mult pentru apreciere, Georgi! Știu că mai am de indurat tot cam 2 ani până o să reintru și eu pe făgaș normal și o să-mi aparțin și mie. Încă mă lupt cu depresia postnatala și am zile când sunt bine și zile…cred că știi și tu de care. Uneori zic că e mai bine să nu știm dinainte ce ne așteaptă. Alteori îmi doresc să fi știut. Oricum ai privi-o, tot greu este și la tine cred că a fost chiar și mai greu, căci diferența de vârstă dintre ei este și mai mică…la noi este de 4 ani și 2 luni.
      Te îmbrățișez și îți mulțumesc că mi-ai scris! 🙏🤗

      1. Georgiana

        Și eu m-am luptat cu depresia postnatala, dar la prima sarcina. După ce a făcut fetita un an, am început să îmi revin. Am avut mare noroc că mi-a fost mult mai ușor cu piticul. El nu a prea avut colici, a fost mult mai ușor cu somnul ca adoarme la sân imediat(încă îl alăptez seara și uneori mai cere și noaptea), spre deosebire de fiica-mea la care dura uneori și doua ore sa adoram și care adoarme foarte greu și acum la 5 ani. Și de când a apărut el, cumva, nu știu cum, printr-o minune sigur, mi-a fost mai ușor și cu ea. Acum sunt destul de mari să se joace împreună și o fac și singurei și câte 2-3 ore continuu fără să fiu cu ei in cameră(sigur, e ușa deschisă, îi aud și verific din jumate în jumate de oră). Vin zile mai bune și la voi! Curaj în continuare! Și la mine încă sunt zile grele…dar cele bune sunt mai multe și ma axez pe asta în principal.
        Sunteți minunați oricum!

  2. Roxana

    Si eu simt exact ceea ce ai descris tu, parca eu ti as fi povestit aceste sentimente…si eu am
    2 baietei de 3 ani si 3 luni , 1 an si 10 luni. Ce sa zic, astept ziua in care voi simti cat de bine este aa am 2 copiicu varste apropiate (asaam auZit…).ma bucur ai revenit cu articole noi. Te voi urmari…mult spor si multa rabdare.

  3. Andreea B

    Chiar că îmi era dor de un articol de-al tău, mai ales că te urmăresc cu drag! Îmi place că le spui lucrurilor pe nume… că arăți și partea imperfectă a „mămiceniei”.
    Te înțeleg în totalitate! Parcă aș fi fost eu cea care a dat glas gândurilor…
    Și mie îmi este uneori dor de mine, de mine de dinainte să fiu mamă. Deoarece aveam „rutina” mea, cu multe plimbări, mult timp liber, multe cărți citite… Dor să mă răsfăț…
    Acum, deși am un singur copil, sunt zile în care nu am timp „nici să respir”, mai ales când bebelin decide să fie supărat :))
    Mă consolez cu gândul că piticul va crește și la un moment dat voi reveni la vechile obiceiuri, măcar parțial. Între timp…#rezist !!!
    Te îmbrățișez, dragă Iustina!

Lasă un răspuns