„Moartea vânătorului”

„Apoi, crescând mai mare, le-am dat lor, celor ce mă priveau de după gard, sufletul meu. Iar ei îl dădeau de-a dura prin colbul vieții și mi-l înapoiau strivit, lovit și fără de viață. Trist, îmi luăm propriul suflet în brațe și-l mângâiam. Apoi, când se refăcea, mă părăsea zâmbind și se arunca naiv în brațele pofticioase ale celor din jur. Și din nou, zdrobit de valurile vesele dar necunoscute ale vieții, se-ntindea obosit la picioarele mele, spunându-mi că este pentru ultima oară. De atunci îmi îngrop și dezgrop propriul zbor sufletesc ca pe un blestem.”

* fragment din cartea Fii demn! , de Dan Puric
Cartea poate fi găsită aici.

Lasă un răspuns