Monolog VIII

3b40907349ce9ef2f63f5814ad14af5a

Îmi dau seama cu o oarecare dezamăgire faţă de mine însămi sau mai degrabă cu confuzie, că trecerea anilor nu m-a lecuit de naivitate. Sunt lecţii pe care credeam că le-am învăţat cu timpul şi totuşi constat că viaţa mă prinde mereu nepregătită.

Cu naivitate, încă mai cred. În oameni şi în vorbele lor, în prezenţa şi în braţele lor, în ochii lor şi în schimbare. Dar oamenii se încăpăţânează să-mi demonstreze că totul e fals, că viaţa e o scenă imensă, cu decoruri care se schimbă şi actori care şi-au învăţat replicile atât de bine încât le-au devenit a doua natură.

Sufletul meu refuză să accepte ceea ce e de multe ori evident. Dacă raţiunea îşi pierde speranţa, sufletul nu o face. El refuză cu încăpăţânare să accepte răutăţi şi intrigi, vorbe care sfâşie sau tăceri apăsătoare, sperând că pe undeva, cu certitudine s-a strecurat o greşeală.

Cunosc şi nu mai recunosc oameni, încerc să le găsesc explicaţii pentru anumite comportamente sau reacţii sau replici, dar nu îi mai pot iubi. Continui să caut fără încetare binele în ei, să le caut sufletul cu sufletul ca să găsesc acolo umanul şi frumuseţea. Mă străduiesc să înţeleg ceea ce uneori pare inexplicabil.

Omul este o adevărată enigmă. Au trecut mii de ani de când existăm şi încă nu ne-am aflat unii altora tainele, adevărata natură.

De fapt, sunt naivă sau sunt umană? Poate că într-un anumit moment, într-o anumită conjuctură fiecare dintre noi îşi pune aceste întrebări existenţiale şi încearcă să găsească explicaţii pentru dezamăgirile pe care le suferă. Poate că aşa suntem construiţi noi, oamenii, să ne iubim nebuneşte şi-apoi să ne rănim, să ne vindecăm reciproc rănile, traumele, neputinţele, să credem unii în alţii cu naivitatea unui copil care nu a cunoscut povara eşecului sentimental şi să ne agăţăm de orice se poate pentru a putea crede, iubi şi spera din nou în oamenii din jurul nostru. Poate că motorul existenţei noastre este acesta: să credem ceea ce pare de necrezut, să iubim ceea ce e de neiubit, să iertăm ceea ce pare de neiertat, să mergem mai departe chiar şi-atunci când ni se pare că am ajuns într-un punct mort. Da, poate că despre asta este vorba de fapt.

Iustina Dinulescu

Sursa foto: Pinterest

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Astăzi e despre cărţi

Astăzi e despre sfinţi şi despre cărţi. Sfântul Gheorghe şi Ziua Internaţională a cărţii. Eu le sărbătoresc pe amândouă. Îl...

Închide