Necunoscuta din Tanger, de Christine Mangan

60187726_383117992546033_4746528281916866560_n

„Tanger, 1956. Ultima persoană pe care Alice Shipley s-ar fi așteptat să o vadă de la sosirea în oraș cu noul ei soț este Lucy Mason. După accidentul petrecut la Colegiul Bennington, cele două prietene – cândva colege de cameră nedespărțite – nu au mai vorbit vreme de peste un an. Dar iat-o pe Lucy, încercând să îndrepte lucrurile și să se întoarcă la vechile lor obiceiuri. Poate că Alice ar trebui să fie fericită. Ea nu s-a adaptat la viața din Maroc, prea temătoare ca să se aventureze în cartierele agitate ale Tangerului și în căldură opresivă. Lucy – întotdeauna neînfricată și independentă – o ajută pe Alice să iasă din apartament și să exploreze orașul.
Curând însă, un sentiment familiar începe să pună stăpânire pe Alice – se simte supravegheată și manipulată de Lucy la fiecare pas. După ce soțul ei, John, dispare, Alice începe să pună la îndoială tot ce o înconjoară: relația cu prietena sa enigmatică, decizia de a veni la Tanger și propria sănătate mintală…”

Sunt cărți care nu te atrag de la primele pagini, dar te cuceresc pe parcurs, atunci când ai răbdare să le descoperi și cărți care te prind de la prima pagină, dar care reușesc să te piardă după jumătate pentru că se întâmplă prea multe lucruri, dar în același timp nu se întâmplă nimic. Sunt sigură ca ați patit-o și voi, deci înțelegeți ce vreau să spun.

Necunoscuta din Tanger avea toate șansele să fie un thriller bun. Avea. Dar nu a fost atât de bun, deși a fost foarte bine scris. E foarte foarte nasol când se întâmplă așa. Autoarea a reușit să creeze o atmosfera plăcută, datorită locului în care a plasat acțiunea, i-a reușit și suspansul pe alocuri, dar nu a dezvoltat povestea. A încâlcit-o, a rasucit-o, până nu a mai reușit nici ea să o descurce, astfel încât să-i dea credibilitate. Nici personajele nu sunt suficient de credibile, acțiunile lor par deplasate uneori, lipsite de logică.

59988114_325301521490329_5876217818793377792_n

V-am spus că scrie tare frumos! De aceea sunt atât de supărată că nu am fost impresionată până la final.

Povestea e următoarea: două prietene, Alice și Lucy, se reîntâlnesc la un an după un eveniment nefericit (pe care îl aflăm pe parcurs) atunci când Lucy vine în Maroc, la Alice, și se înființează la ușa ei ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat între ele. Sunt alternate perspectiva lui Alice, cu perspectiva lui Lucy, se fac incursiuni în trecut, astfel încât aflăm care a fost șirul de evenimente care a condus la ruptura dintre cele două prietene foarte bune, care cândva fuseseră de nedespărțit.

Prietenia celor două nu mi s-a părut însă evidențiată deloc, în niciun fel, în planul din trecut. M-am prins destul de repede că Lucy era cam dusă cu pluta și că era obsedată de Alice. O iubea, dar nu m-am lămurit în ce sens o iubea, dacă mă înțelegeți. Tot ce a făcut Lucy a fost ca să o păstreze pe Alice doar pentru ea. Dar repet…cu ce scop mai precis, nu știu….ca iubita, ca prietenă, în ambele sensuri?!

Atunci când Lucy vine în Maroc găsește o Alice căsătorită, o femeie și mai tăcută și mai retrasă decât o știa, încă bântuită de cele întâmplate în trecutul lor comun. Un alt aspect care mi s-a părut incomplet a fost modul în care a fost „prezentată” căsnicia lui Alice. Sufocantă. Incomodă pentru fiecare dintre cei doi. Alice și John păreau că stau pe un butoi plin cu pulbere, gata să explodeze. Iar eu am așteptat trei sferturi din carte să facă poc. Dar nu a făcut. Așa că am rămas cu încă un set de semne de întrebare. John a fost un personaj de umplutură, care nu s-a remarcat prin absolut nimic. Din descriere, mă gândeam că dispariția lui e factorul declanșator, de la care urma să înceapă acțiunea, dar a fost mai degrabă o consecință.

Finalul m-a luat prin surprindere, dar nu în sensul bun. Speram ca măcar el, finalul, să aducă mai multă lumină asupra tuturor evenimentelor. Ce motivație a avut Lucy să o distrugă pe Alice în halul ăla? A fost o contradicție totală. O iubea sau o ura? Am terminat de citit, dar am rămas tot în ceață.

Îmi amintesc că am văzut mai demult un film (The Roommate) cu același subiect – obsesia unei femei pentru o altă femeie (tot colege de cameră și acolo). Țin minte că filmul respectiv a reușit să-mi transmită sentimentul ăla de frică, lucru pe care Necunoscuta din Tanger nu a reușit să-l facă. A avut potențial, dar din punctul meu de vedere a rămas în mare parte neexploatat.

Romanul a apărut la editura Litera, in colecția Buzz Books.

Rating Goodreads: 3/5* – pentru stilul plăcut al autoarei

Iustina Dinulescu

 

Fragmente: 

„E o zi caldă, vara se apropie cu pași mari. Soarele a început să pălească, iar cerul a căpătat o neobișnuită nuanță de galben, vestind furtuni la orizont. Acestea sunt momentele – când aerul e dens și fierbinte, amenințător – în care pot să închid ochii, să inspir adânc și să simt din nou parfumul Tangerului. Miroase aidoma cuptorului de lut, a ceva cald, dar nu arzător, aproape ca bezelele fripte, însă nu tot atât de dulce. E și un iz de mirodenii, unul vag familiar, de scorțișoară, cuișoare, chiar cardamon, dar și ceva complet necunoscut. Un miros reconfortant, ca o amintire din copilărie – una care te învăluie, te cuprinde cu totul și-ti făgăduiește un sfârșit fericit, la fel ca în povești.”

„Tangerul și Lucy erau la fel, mi-am spus. Ambele erau enigme de neelucidat, care nu voiau să mă lase în pace. Și obosisem deja – obosisem să nu știu, să simt întotdeauna că sunt în afara realității, la periferia ei.”

„Îmi amintisem atunci că eu și Alice nu eram la fel. Eram deosebite, distincte, fiind una doar când eram împreună.”

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Fiicele paznicului, de Jean E. Pendziwol

"Deși mintea ei este încă lucidă, pe Elizabeth o trădează ochii. Pentru că nu mai poate să vadă cărțile și...

Închide