Nouăsprezece minute, de Jodi Picoult

62159925_850556918636063_2684077229666729984_n

„Peter Houghton, un adolescent de șaptesprezece ani din Sterling, New Hampshire, a îndurat ani întregi de abuzuri verbale și fizice din partea colegilor de clasă. Cea mai bună prietenă a sa, Josie Cormier, a cedat presiunii și își petrece timpul cu cei care deseori instigă la hârțuire. O ultimă agresiune îl face pe Pețer să cedeze și îl determină să comită un act de violență care schimbă pentru totdeauna viețile locuitorilor din Sterling.
Chiar și cei care nu se aflau în școală în acea dimineață se trezesc cu viața dată peste cap. Printre aceștia se număra și Alex Cormier, judecătoarea de la Curtea Supremă care a primit cazul Houghton și a cărei fiică, Josie, a fost martoră la evenimentele ce au avut loc. Ea este obligată să decidă dacă trebuie sau nu să se ocupe de cel mai important caz din cariera sa, știind că acest lucru va provoca o prăpastie și mai mare în relația cu fiica ei fragilă din punct de vedere emoțional. Între timp, Josie pretinde că nu-și amintește ce s-a întâmplat în ultimele minute ale atacului lui Peter. Sau își amintește? Iar părinții lui Peter, Lacy și Lewis Houghton, examinează neîncetat trecutul încercând să-și dea seama ce au făcut sau au spus ca să-l împingă pe fiul lor la un gest atât de extrem.”

~~~~

„Curtea școlii este acest micro-univers social în care copiii primesc primele lecții de viață în afara familiei. Vorbim despre validare, acceptare, empatie…dar din păcate vorbim și despre teamă. Rușine. Respingere. De cele mai multe ori, încărcarea negativă de la școală reverberează și acoperă emoțiile pozitive, ambiția și potențialul copiilor.

Bullying-ul este definit ca fiind un comportament ostil/de excludere și de luare în derâdere a cuiva, de umilire. Un copil este etichetat, tachinat, batjocorit în cercul său de cunoștințe sau de către colegi care îl strigă într-un anume fel (făcând referire la aspectul fizic sau probleme de ordin medical/ familial). Uneori aceste tachinări se transformă în îmbrânceli sau chiar, în unele cazuri, în atacuri fizice.

Cazurile de bullying implică cel puțin un agresor și o victimă, iar, în unele cazuri, există și martori. Putem discuta despre bully-ing fizic, verbal, sexual sau psihic.

Expunerea la violență a unei persoane poate duce mai departe, precum „efectul fluturelui” (o acțiune mică într-un anumit loc, la un anumit moment-dat, poate produce schimbări majore, exponențial amplificate, în alte zone) la alte fenomene de bully-ing, atât din partea agresorului, cât și din partea celui agresat.”

(fragmente dintr-un articol referitor la fenomenul „Bullying” publicat de Unicef <sursa>)

~~~~

Am ales să încep recenzia definind tema pe care o abordează cartea. Bullying-ul sau hărțuirea este un fenomen care a luat amploare în special în ultimii ani și față de care în prezent oamenii au început să ia atitudine prin campanii menite să îl combată. În ultima vreme am tot auzit spoturi la radio și am văzut filmulețe create cu acest scop-de a spune lucrurilor pe nume, de a trage un semnal de alarmă, de a-i încuraja pe cei abuzați să rupă tăcerea, de a aduce în atenția colectivă urmările (uneori tragice) ale acestui fenomen.

Desigur, ni-l amintim cu toții pe acel băiat din liceu, care stătea în prima bancă și care era țintă „glumelor” și a farselor tuturor, care nu se apăra niciodată, care ținea mai tot timpul capul plecat, având o privire tristă și resemnată. Se simțea singur, umilit, expus. Ni-l amintim acum, dar atunci nu-l vedeam. Nu ne păsa ce simte, cum se simte.
Ne-o amintim și pe fetița firavă din generală, care stătea în ultima bancă și care atunci când sună clopoțelul nu știa cum să se facă nevăzută. Îi era teamă că va fi din nou ținta hârtiilor mototolite, că cineva o va trage iarăși de codițe, că altcineva îi va ascunde din nou geaca sau ghiozdanul, că cineva îi va fura încă o părticică din ea, pe care e posibil să nu o mai găsească niciodată.

Asta îmi amintesc eu de pe vremea când eram o Josie. O fată care nu era cea mai populară, dar care încerca să se integreze în gașca celor care erau. O fată care râdea la farsele colegilor ei, atunci când erau îndreptate către altcineva, dar care în sufletul ei îi compătimea pe cei care erau ținta lor. Acum știu să definesc ceea ce se întâmpla pe vremea aceea. După mai bine de zece ani de atunci, statisticile cu privire la bullying-ul în școli arată înfiorător. Acum nu doar elevii sunt hărțuiți. Și profesorii sunt. Oricine pare slab sau diferit e o țintă sigură. Și oare avem cu ce arme să luptăm împotriva acestui fenomen? Sau este un cerc vicios din care pur și simplu scapă cine poate?

62012425_346356206050673_6523769483960516608_n

Peter Houghton a fost un copil hărțuit încă din prima lui zi de grădiniță, iar pe măsură ce au trecut anii, situația nu s-a îmbunătățit. Dimpotrivă. Ani de zile, Peter a fost supus la umilințe. A fost abuzat verbal și fizic de către colegii lui și nimeni, absolut nimeni nu a făcut ceva ca să oprească asta. Peter era ca un șoricel prins în capcana unei roți care se învârtea încontinuu. Nu există decât varianta de a continua să alerge, pentru a nu fi prins și azvârlit cât colo. Așa că într-o bună zi, atunci când Peter nu a mai putut îndura calvarul, a mers la liceu, ca într-o zi absolut normală și a început să-și împuște colegii la nimereală. Timp de nouăsprezece minute, Peter a ripostat pentru toți acei cinsprezece ani de umilințe. În nouăsprezece minute, el a împărțit lumea tuturor în Înainte și După.  În nouăsprezece minute, s-a răzbunat. Și singurul lucru pe care l-a avut de zis după, a fost „Ei au început!”. 10 morți și 19 răniți. Oameni care poate o meritau și oameni care s-au aflat în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. În ecuația lui Peter din acel moment, nu mai avea nicio importanță.

„Toată lumea spune că le-am distrus viețile, dar nimănui n-a părut să-i pese când viața mea era cea distrusă. […] De unde vrei să-ncep? De la grădiniță, când educatoarea scotea gustările, și unul dintre ei îmi trăgea scaunul ca să cad și toată lumea să râdă de mine? Sau din clasa a doua, când îmi țineau capul în vasul de toaletă și trăgeau apa iar și iar, doar așa, pentru că puteau să o facă? Sau când m-au bătut atât de tare când mă întorceam acasă de la școală că am avut nevoie e copci?”

„În nouăsprezece minute, poți opri, brusc și brutal, lumea în loc.” 

Și totuși nu îl veți putea judeca pe Peter pentru ceea ce a făcut, așa cum nu veți putea judeca niciun personaj din această poveste. Aproape toți au fost atât victime, cât și agresori, iar numitorul  lor comun era Peter. Te poți pune cu ușurință în pielea părinților lui Peter și te vor măcina până la os de ce-urile lui Lacy și zbuciumul ei – ce nu a văzut, ce a făcut greșit, ce nu a făcut, ce nu a spus, de ce nu și-a ascultat copilul, de ce nu l-a ajutat?.

„Era simplu să spui că în spatele unui copil groaznic era un părinte groaznic, dar cum rămânea cu cei care făcuseră tot ce putuseră? Cum rămânea cu cei care, la fel ca Lacy, își iubiseră copilul necondiționat, îl protejaseră feroce, îl iubiseră din toată inima-și totuși, crescuseră un criminal?

[…] Ce ar fi vrut Lacy să spună, dacă cineva i-ar fi dat ocazia să o facă, era că acțiunile lui Peter fuseseră la fel de surprinzătoare și pentru ea-la fel de devastatoare și pentru ea -, pe cât fuseseră și pentru restul lumii. Și ea își pierduse fiul în acea zi. Nu doar fizic, acum că era închis în instituția de corecție, dar și personal, pentru că băiatul pe care îl știa ea dispăruse, înghițit de bestia asta pe care nu o recunoștea, capabilă de fapte pe care ea nici măcar nu le concepea.
Dacă ceva ce zisese sau făcuse Lacy…sau ceva ce nu zisese sau nu făcuse…îl condusese pe Peter în acel punct? Era posibil să-ți urăști fiul pentru ce a făcut, dar să-l iubești totuși în continuare pentru cine a fost înainte?”

Poți înțelege setea de răzbunare a părinților care și-au pierdut copiii în acea zi sumbră și dorința lor ca Peter să moară sau să nu mai iasă vreodată din închisoare, le poți înțelege furia și ura îndreptate către părinții agresorului. Te poți identifica cu Alexandra Cormier, mamă singură și femeie de carieră, care duce o luptă continuă, fiind prinsă într-un cerc vicios din care simte că nu există nicio cale sigură de ieșire. Trăirile fiecărui personaj în parte sunt atât de intense, atât de profunde. Dai pagină după pagină, pendulezi între prezent și anumite momente-cheie din trecut din viețile fiecărui personaj, momente care au condus direct sau indirect către tragedie, vezi și auzi ceea ce personajele nu văd și nu aud, dar nu îi poți preveni în niciun fel. Ești captiv, la fel ca ei, într-o lume în care cel mai adesea viața este nedreaptă, în care în orice mediu ai trăi există ierarhii, există oameni care dictează și oameni care se supun, există oameni care umilesc și oameni care sunt umiliți.

Aș putea vorbi încă pe atât despre această carte și simt că tot nu voi reuși să o cuprind. Și nu vreau să vă spun mai mult. Jodi Picoult își alege cu atâta fler temele în jurul căruia își construiește poveștile, încât este inevitabil să nu rămâi impresionat. Toate sunt drame de familie, cu personaje puternic conturate, dar fiecare este diferită, fiecare atinge aspecte sensibile ale relației părinte – copil sau om – comunitate. Autoarea nu lasă niciun detaliu la voia întâmplării și nu îți dă nicio clipă de răgaz. Romanul Nouăsprezece minute este unul greu, greu ca o cruce pe care simți că o cari în spinare, cu o încărcătură emoțională care te zdruncină și care te marchează. Nu are cum să nu o facă.

Nouăsprezece minute este o carte dureroasă, cu un final și mai dureros, căci astfel de povești nu pot avea happy end. Este genul de carte care ar trebui introdusă ca lectură obligatorie în școli, căci acesta este fenomenul momentului. Am depășit faza de Baltag și Miorița. Avem nevoie de astfel de cărți-document, care să deschidă larg ochii, care să-i facă pe tineri să vadă cum ar fi dacă s-ar inversă rolurile și ei ar deveni prada?

Uneori vânăm, alteori suntem vânați. Dar care este prețul celor Nouăsprezece minute de vânătoare?!

În încheiere vreau să menționez faptul că de cum am început să citesc romanul, memoria m-a redirecționat către o altă poveste similară, care m-a marcat la vremea respectivă și la care mă gândesc adesea. Episodul „With Tired Eyes, Tired Minds, Tired Souls, We Slept” (sugestiv, nu?) din serialul One Tree Hill, în care Jimmy Edwards, tipul pe care toată lumea îl dăduse la o parte sau îl umilise la un moment dat, a venit la liceu ca într-o zi oarecare, și-a împușcat o parte din colegi, apoi și-a pus pistolul în gură și a apăsat pe trăgaci, schimbând pentru totdeauna viețile tuturor. La înmormântarea lui nu au venit decât cinci colegi – cei cinci care pe vremuri i-au fost prieteni, iar într-o zi au încetat să-i mai fie. În această poveste Josie îi reprezintă pe toți cei cinci. Într-o altă versiune a poveștii ea ar fi putut schimba cursul evenimentelor. Dar în aceasta, a fost piciorul care a apăsat accelerația în loc de frână.

Că mi-a plăcut extrem de mult această carte e puțin impropriu spus. Mi-a plăcut în limita în care îți poate plăcea o poveste care te apasă. Dar o recomand din toată inimă.
Haideți să o transformăm într-un fenomen. Un fenoment anti-bullying!

Romanul a fost tradus de editura Litera și a apărut în colecția Blue Moon. Îl găsiți aici.

Rating Goodreads: 5/5 *

Iustina Dinulescu

*********************

Fragmente:

„Vezi cât de puternică este o persoană când se confruntă cu o situație cu adevărat dureroasă. Nu e uimitor cât de mult seamănă oamenii când îi despoi de orice ține de suprafață?”

„Nimeni nu vrea să recunoască asta, dar lucrurile rele vor continua să se întâmple. Poate că se întâmplă așa pentru că totul e o înșiruire de evenimente, și cu multă vreme în urmă cineva a făcut primul lucru rău, care l-a condus pe altcineva să-l facă pe următorul și așa mai departe. Știi, că în jocul acela în care îi șoptești cuiva la ureche o frază și persoană o șoptește mai departe altcuiva și totul iese cum nu se poate mai rău la final.
Pe de altă parte, poate că lucrurile rele se întâmplă pentru că e singura cale care ne ajută să ne reamintim cum ar trebui să arate binele.”

„Nu poți să încalci regulile, nici măcar atunci când pare că toți ceilalți fac asta. Pentru că dacă alegi să o faci – dacă alegem cu toții să o facem -, lumea o să devină un loc îngrozitor. Unul în care hainele se fură și oamenii sunt bătuți pe terenul de joacă. În loc să facem ce e bine, uneori trebuie să ne mulțumim să facem ce se cuvine. […] Ce e bine e ceea ce crezi tu că trebuie să faci. Ce se cuvine e ceea ce trebuie făcut-când te gândești nu doar la ține și la ceea ce simți, dar și la celelalte lucruri -, cine mai este implicat, ce s-a întâmplat înainte și ce spun regulile.”

„Puteai să peticești ceea ce fusese distrus, dar dacă tu erai cel care repara lucrurile, aveai să știi întotdeauna unde erau spărturile.”

„Să faci ce trebuie de obicei te conduce spre o singurătate incredibilă.”

„Adolescența înseamnă să te integrezi, nu să ieși în evidență.”

„Cred că viața omului trebuie să fie ca un DVD. Poți vedea versiunea pe care o văd toți ceilalți sau poți alege versiunea regizorului-să vezi filmul așa cum ar fi vrut el să-l vezi, înainte să intervină și alte lucruri. Există și meniuri, probabil, ca să poți începe cu părțile bune, și să nu trebuiască să le retrăiești pe cele neplăcute. Îți poți măsura viața după numărul de scene în care ai supraviețuit sau după minutele în care ai fost blocat în ea.
Dar probabil că viața seamănă mai mult cu casetele alea video de supraveghere. Neclare, indiferent cât de tare te-ai holba la ele. Și în buclă: aceeași scenă la nesfârșit.”

„Care e diferența între a-ți petrece viață încercând să fii invizibilă sau prefăcându-te că ești persoana care crezi că vor toți cei din jur să fii? Oricum o dai, te prefaci.”

„Se spunea că dragostea mișcă munții din loc, face lumea să se învârtă și e tot ce ai nevoie, dar se destramă când vine vorba de detalii.”

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *