Nu am învățat cum se uită…

Viața mi-a dat de multe ori aceeași lecție, o lecție pe care eu una mă încăpățânez în continuare să nu o învăț, în speranța că eu pot demonstra contrariul. Ce iluzie! Încă o dată mi se demonstrează faptul că oamenii uită dureros de repede acele momente în care au fost ajutați, în care le-a fost întinsă o mână atunci când au avut nevoie de ajutor sau un umăr atunci când sufletul le-a devenit prea greu.
Ea, viața, îți mai dă uneori câte o palmă zdravănă ca să te trezească din naivitate și din visare. Sunt puțini oameni buni. Sunt și mai puțini cei care dăruiesc din toată inima fără a aștepta ceva în schimb. Și încă mai puțini cei care știu ce înseamnă recunoștința.
Lăcomia crește cu fiecare zi mai mult, mai mult, iar bunătatea se pierde undeva în marea aceasta de lăcomie. Conceptul de a dărui ceva, orice, din toată inima pare un mit.

Îmi face plăcere să dăruiesc oamenilor din puținul pe care îl am. Îmi place deasemenea să primesc, însă bucuria pe care o simt atunci când văd entuziasmul și bucuria din ochii celui care primește nu se compară cu fericirea pe care o simt atunci când primesc eu ceva. Cea de-a doua e de scurtă durată.
Întotdeauna am împărțit ce am avut cu cei apropiați și nu numai: ultima bucată de prăjitură, ultima felie de pâine, ultimul fruct etc. Am scos tot din frigider, din dulapuri și din suflet atunci când mi-a pășit cineva în casă. Nu am ascuns nimic, gandidu-mă să mănânc doar eu. Dimpotrivă. Am încercat să ofer mereu tot ce am avut, tot ce am putut.
Însă pentru unii oameni nu a fost și nu este de ajuns. Își amintesc în schimb, cu ciudă, că la un anumit moment eu am mâncat un colț de pâine de la ei și acum au grijă să ascundă tot ce e bun înainte de a le face o vizită. Probabil că și câteva pahare de apă în plus sunt o risipă…
Nu, nu pot să înțeleg. Mă străduiesc, dar recunosc, nu pot înțelege această lăcomie și nu pot înțelege oamenii care sunt orbiți de ea.
Și mă doare. Mă doare neomenia și mă doare zgârcenia.
Am spus în repetate rânduri că sunt o fraieră. O fraieră care acumulează toate neîmplinirile și frustrările altora prin faptul că le ia în seamă.
Încă nu am reușit să învăț lecția aceasta a nepăsării, a indiferenței. Și Doamne, cât aș vrea ca uneori să nu-mi pese atât de tare!

Iubesc oamenii, deși, sunt momente în care aceștia mă dezamăgesc profund. Prin vorbe tăioase care taie nemilos în carne vie și prin tăceri din care nu înțeleg nimic.
Încă nu am învățat cum se uită…

„Săracul miluieşte şi întotdeauna are, bogatul e plin de lăcomie şi niciodată nu are.” – Sfântul Ioan Gură de Aur

© Iustina Ţalea

Daca ti-a placut acest articol, te invit sa te abonezi la newsletter si sa intri in comunitatea Momente in viata.

1 Comment

  1. „Si ce-i mai rau e ca mi-am dorit cateodata sa fiu ca voi, sa ma-numar printre cei perfizi si eroi, privindu-ma pe mine ca pe un gunoi.Si stii ce-am vazut? Cinstea straluceste, oricat de mult ar fi ingropata in noroi. Iar voi cu atatea lumini in jur ramaneti falsi si goi.”

Lasă un răspuns

Citește articolul precedent:
Cuvânt înainte de toate

"Căutând un cuvânt înainte de toate, am trimis un răvaș către un bun prieten. Înainte de a primi un răspuns,...

Închide